GAHVANA TIMES

Blogu se-ntoarce!

2011-05-21T15:52:00.000+03:00

Cândva, când oi avea chef. Să-mi inventez o cauză, sau să-mi fac nervi din vreo pricină. Deocamdată-s bine, merci de-ntrebare. Acuma citim?

Guignol's band. Ce măgărie!

2011-01-19T22:15:00.005+02:00

A trecut vreun an şi jumătate de când a apărut în româneşte Guignol's Band. Şi nu oricum, ci-n traducerea excelentă a doamnei Irina Negrea - n-am zis excepţională pentru că dumneaei a mai tradus Céline şi l-a tradus la fel, adică minunat (Nord, Rigodon, De la un castel la altul - să mă ierte de-am uitat vreun titlu). Un an şi jumătate şi... nimic. Niciun cuvânt nu găseşti în româneşte - pe internet cel puţin - despre cartea asta. Adică, să fiu cât pot mai precis, niciun cuvânt care să nu fie pe coperta a patra a volumului pomenit. Să vă spun altfel că poate nu pricepeţi enormitatea situaţiei: Louis Ferdinand Céline - un autor pentru care n-am io vocabular să spun cum e şi cum scrie, Guignol's band - o carte pentru care o să mă strădui să vă deschid gustul -, într-o traducere fe-no-me-na-lă. Şi nici măcar un cuvânt pe toată blogosfera, cu toată bookiseala şi bookblogu (ăştia din urmă nici n-au aflat c-a ieşit din teasc) şi câte altele or mai fi „de specialitate”.

Bun, acuma despre carte, ca unul care-am citit-o pe nerăsuflate în indiferent ce mijloc de locomoţie m-am fost aflat în vara lui 2009 (autobuz, pat, autocar, avion). Şi ca unul care nu-i şi nici nu vrea să fie critic - o să adun câte ceva din notele de după lectură scrise într-o stare de entuziasm vecină cu devoţiunea.

Guignol's band e un episod „sărit” din desfăşurarea Călătoriei la capătul nopţii, deşi în biografia lui Céline „etapa londoneză” o precede pe cea „africană” (descrisă abundent în Călătorie). Probabil cu bună ştiinţă - totuşi, aveţi în vedere că între publicarea Călătoriei şi a primului volum din Guignol s-au scurs 12 ani (din 1932 până în 1944, adunaţi încă 20 de ani până la publicarea celui de-al doilea volum, Podul Londrei). A, nu v-am spus că sunt două volume? Nu vă faceţi griji, în ediţia românească le aveţi pe ambele într-unul singur. Bun, spuneam că ce găsiţi în Guignol s-ar prea putea să fie lăsat intenţionat pe dinafară din noianul de nenorociri ce-l copleşesc puţin câte puţin pe Ferdinand în călătoria lui la capătul nopţii. Nu că Céline ar scrie altfel decât ştiţi (da, cu punctele alea în tot locul, cu duium de termeni argotici, dar fără să facă abuz, cum zice-n Convorbirile cu profesorul Y că trebuie făcut, cu nerv, cu mânie chiar, pe scurt şi cum o spune chiar el în cuvântul-înainte, „telegrafic”), însă materia, sau să zic mai bine figura tutelară a cărţii mi se pare mai luminoasă decât orice alt personaj din cărţile lui Céline pe care le-am citit până acum. Poate doar Lili şi motanul Bebert, din „trilogia Nordului”, să mai fi fost tratate cu atâta tandreţe (dar nu cu la fel de multă efuziune lirică), însă am citit cam de multişor trilogia şi nu-mi amintesc prea bine (bine că-mi zic una ca asta, că e vremea de recitire). Virginie o cheamă pe „figura” asta şi-i o puştoaică de numai paisprezece ani de care junele Ferdinand se-ndrăgosteşte până peste urechi. Şi ce se mai perpeleşte, domnule. Acuma o iubeşte de nu mai poate (şi ea pe el la fel, da ce ştie ea?), acuma se chinuie, gâtuit de ghearele geloziei, convins că puştoaica-l înşeală - deşi ea, sărăcuţa, la cei paişpe ani ai ei, ce ştie ea? -, cuprins de câte-un acces de paranoia. Ca-n vremuri de război.

De povestit cartea n-am să v-o povestesc. Chiar de-aş vrea, n-aş prea putea. Cele vreo şase sute de pagini ale celor două volume (doar v-am zis mai sus că-s două!) au un oarecare fir epic, nu-i vorbă, însă e redus la minim şi se alcătuieşte mai degrabă trecând dintr-un portret în altul, pentru că pe lângă micuţa Virginie o să vă mai placă-n mod cert vreo câteva personaje, sau monologurile unora dintre ele: spre exemplu al lui Cascadă, peştele rămas cu toate curvele franceze din Londra pe cap (din motiv că ăilalţi peşti se simt datori Franţei şi-o tulesc pe front, da, da, nici asta nu v-am zis Marele Război nu e gata, mai are de dus doi ani), sau ale lui Sosthène (un fel de alchimist delirant şi deghizat în chinez, care împreună cu colonelul O'Collogham se străduie să descopere un gaz letal de folos briţilor pe front - îi zice Ferocious 92 şi are nişte efecte dătătoare de dureri de burtă cititorului de atâta râs). Sau poate o să vă placă cum Borokrom ştie să-i vrăjească urechile avarului neguţător Van Claben, cântându-i la pian să-i storcă nişte marafeţi, chestie care se termină nasol cu o tevatură cum nu s-a mai pomenit, care serveşte şi ca intrigă, cumva.

Sau poate pur şi simplu o să vă placă cum scrie (nu descrie) Céline Tamisa cu bărcile, cu vapoarele ei, cu şantierele ei, cu macarale şi catarge (doctorul C. zice că nimeni nu poate să scrie aşa despre porturi şi despre vapoare. Şi-l cred.) sau cum la urmă o să vi se umple niţel ochii de lacrimi - mie aşa mi s-a întâmplat.

Şi atunci, când o să închideţi cartea, la sfârşit de tot, o să vă amintiţi în mod cert ce zice Céline în primele pagini: „Emoţia e totul în viaţă... când mori, s-a zis cu ea.”

Şi sper să ziceţi ca mine: un an şi jumătate şi niciun cuvânt despre o carte (superlativ) a unui autor (superlativ) în traducerea (superlativ) doamnei Irina Negrea (care nici măcar n-a primit vreun premiu pentru traducere, deşi ar fi meritat cu asupră de măsură): ce măgărie!

P.S. Uitasem ieri, apropo de Bookiseala, să vă atrag atenţia asupra unui alt tip de măgărie. Luaţi de vedeţi prezentarea făcută de un anume Ilă Citilă aici. Ei bine, exact ăla-i textul de coperta a patra la Guignol's band - nici măcar nu e tot. Dar Ilă Citilă, asta v-o dau ca informaţie sigură, n-a scris textul ăla. Şi totuşi el e „autor”... Se vede măgăria, nu?

Locuri comune. În care poezia e, finalmente, înfrântă

2011-01-16T11:28:00.000+02:00

(Întâi declanşaţi coloana sonoră: Music for My Royal Highness)

Sunt rege peste-un rai de mucegai, mi-s oşti o samă de gângănii şi drept palat măreţ de crai am garsoniera asta, goală de mătănii.

În toată ziua când scobor din somn, impun pe ochiul mic ibricul cu gesturi socotite, ca de domn (ce sunt) peste-un regat unde e spornic doar nimicul.

Cu ceaşca-n mâna stâng-apoi păşesc solemn spre tainica odaie unde-i păstrată, nu mă-ndoi, menirea firii: recte-n baie.

M-aşed august în tron de porţelan şi-aprind avan ţigarea cu bricheta şi io cu mine-n sine-mi ţin divan şi-mi fac necruţător ancheta:

„Ţi-ncap averile-n pungi doar două, albastre, pe sub ochi, adânci, trăieşti ca fluturii cu rouă, da-n loc de muncă leneveşti pe brânci.

Sădit-ai tu vreodat-un pom? Clădit-ai tu pentru ai tăi o casă? însămânţat-ai în femeie pui de om?” Şi-mi dau răspuns: „Ce-ţi pasă?”

Şi-mi recit

Maneaua fricii

Nu mi-e teamă de duşmani
Că n-am bani.
Şi n-am bani
Să n-am duşmani.
Că dacă ai bani
De bună samă ai şi duşmani.

De duşmani n-am nicio spaimă
Că n-am faimă.
Şi nu vreu faimă
Să n-am nicio spaimă.
Că de-ţi faci faimă-
-i bai, mă!

De duşmani n-am nicio frică
Că n-am gagică.
Şi n-am gagică
Să n-am vreo frică.
Că de ai gagică
Vine altu şi ţi-o strică.
Şi-o ai stricată.
Măi, tată!

Şi-aşa, cu cugetu-mpăcat, cu mucul de ţigare-n gură, curat la trup şi zdravăn uşurat, mă-ntorc în viaţa mea, fără de zgură.

Locuri comune. Vis cu Napocalipsă

2010-11-24T23:37:00.000+02:00

Se făcea... oh! da! Se făcea că eram în Cluj... pe la prânz. Să fi fost vreo douăsprezece şi-un sfert. Se făcuse vremea de Bouldon, şi Burghezu' chiar zicea că se făcuse vremea de Bouldon şi dup-aia eram în Bouldon: Burghezu', dr. C, dr. D şi cu mine şi halbele se încălzeau pe masă. Şi dup-aia din vorbă-n vorbă, goleam halbele şi mai goleam şi nişte bitter şi-o luam înapoi spre sala de lectură şi nu mai ştiu care, cred că io, înjura că Kant ăsta-i un plicticos şi în intram în bibliotecă şi completam formularul pentru volumul 7 din Shakespeare. Şi se făcea dup-aia ora de Art Cafe şi eram în Art Cafe de unde tocmai ieşeam ca s-o luăm spre Music Pub. Şi-n Pub nu era muzică, şi nici femei nu erau, nu erau nici chelneri cu tricouri asudate pe care să scrie-n trei-patru limbi „chelner” şi nu era nici pâine cu ceapă ori bere-ndoită. Nu era nici Denisa care-avea cel mai mişto nas din câte-am văzut şi nu nici vreo unguroaică nu uguia prin preajmă. Erau în schimb popi, mulţi popi, toţi ortodocşi, cu bărbi ca ale moş crăciunilor de la mall, din vată de zahăr sau de sticlă, nu mai ţin minte. Şi eram singur şi un popă de-ăsta-mi zicea Onofre, ai să arzi în plăpumi! şi mă stropea cu mir.

Şi mă trezeam cu nasu-n pernă, la fel de soioasă ca orice pernă din căminul XVI şi gâfâiam, leoarcă de sudoare, şi-mi ziceam O, scumpă, tinereţile mele... şi mi-era sete şi mă dădeam jos din pat, pentru că dr. C. zicea că-i rândul meu să merg să iau bitter, şi io-i ziceam băi ăsta micu ăi fi tu doctor, da nici chiar aşa să meargă fruntaşu după udeală, hai fuga marş la Acvariu că uite mi-a trimis taică-meu banii-n scrisoarea asta şi zice să nu pierd vremea să-i beau iute că alţii nu mai primesc până luna următoare. Şi dr. C cobora în şlapi la non-stop şi io dădeam să merg la baie şi nimeream în stradă unde trecea un sobor preasobornicesc de popi, full de popi şi nicio damă, mi-am zis, şi unul din ei îmi arăta un sicriu c-un mort în el, un mort deloc frumos, şi-mi zicea tat tvam asi, juvete!

Şi mă trezesc lac de sudoare şi mă uit la pata din tavan şi-mi zic „O, scumpă, tinereţile mele!”...

Îmi zic rugăciunea - „Dom'ne dă-mi fufe!” - şi mă culc la loc.

Locuri comune. Napocalipsa

2010-11-22T20:35:00.001+02:00

Şi-mi vine o idee! Mamă, da ce idee! O idee cu ţâţe! Uite-aşa! Şi cu un cur şi mai şi! Şi mai mult ca sigur cu miez! Deşi încă nu se vede. Nu şi-l arată. Bate la uşă şi nici n-aşteaptă să deschid că deja-i înăuntru. Înăuntrul capului meu. Un nod în gât cât nodul gordian, aşa că limba nu mi se dezleagă, nici un cuvânt nu-mi iese din gură. Reuşesc să-ngaim:

„- Fă-te comodă!

- Merci!” zice şi se aşază c-un zâmbet jucându-i în colţurile gurii şi-ale ochilor.

Mă reped la frigider cu gândul să-mi tratez cum se cade un aşa rar oaspe („Asta rimează cu Darius a lu' Hystaspe!” îmi zice ea, citindu-mi gândul). În frigider, dau de Gregor care iese tremurând afară blestemându-şi zilele. Îl strivesc cu şlapul în care mi-era piciorul drept, şi mai precis cu călcâiul şlapului din piciorul drept, zicându-i cu năduf:

- Eşti un animal, Gregor. Asta eşti! Un animal! Nu te gândeşti decât la tine! Mi-ai golit frigiderul... şi-acu o ştergi?

Zice crăpând în cheratina lui pe ton de melodramă:

- Ba era gol! E cel mai gol frigider din tot blocul! Ce soarte mi-a fost dat să am! Să nimeresc în cea mai de rahat garsonieră din tot blocul!

Încheiem aria. El moare în la minor. Eu mă-ntorc în bucătărie cu o coajă de brânză cu mucegai mucegăită şi cu o sticlă goală pe jumătate de bere şi plină pe aceeaşi jumătate de aer. Ideea, ia-o de unde nu-i! Se dusese cum se duc toate ideile şi necunoscutele bunăcioase din autobuz. Pleacă undeva şi ştii că n-ai să le mai vezi niciodată. Iar de-ai să le revezi au să-ţi pară necunoscute - aşa că nu se pune.

Mă prăbuşesc pe scaunul de pe care trebuie că se ridicase.

- Fire-ai a dracu, Gregor, acuma ţi-ai găsit să mori!?

Golesc jumătatea de bere-n chiuvetă. Arunc brânza la câinii de sub geam. Apoi mă culc şi visez Napocalipsa.

Locuri comune. Godgoriţe

2010-11-21T10:51:00.001+02:00

sau

Tratat despre procedurile de evitare a ispitelor poeziei

Eu sunt cel ce sunt, dar nu ştiu dacă mai sunt cel care m-am culcat aseară.

„— Ba a fost azi de dimineaţă, să zicem foarte devreme.

— Ai băut până n-ai mai ştiut de tine.

— Aci trebuie că stă explicaţia acestei lejere confuzii. Acuma, dacă nu stăm să cugetăm prea adânc, am putea zice că fiecare beţivănărie cu tot cu mahmureală e un tohu-wabohu, e şansa unui nou început, ori, măcar, pentru o schimbare. Radicală. Bei până-ţi pierzi minţile, apoi recompui un eu nou-nouţ din ce ţi-a mai rămas după ce te-ai spart în figuri, adică în corpurile geometrice specifice celor patru elemente prin care m-am făcut muci – apa, baza ultimă a vinului, focul care-i dă tăria, pământul ce trebuie că stă la temelia asfaltului pe care m-am târât spre casă şi aerele grele de miresme din gura paharului –, la care se adaugă ceea ce tocmai ţi se oferă prin simţuri...

— Ca vestita tabula rasa a senzualiştilor?

— Ce-i drept, am băut straşnic. Am ras tot ce era pe masă. O beţivăneală cruntă.”

Nu, nu, nu şi nu! Deloc nu mai ştiu dacă sunt cel care s-a culcat aseară. Ca să fiu mai precis, nici nu ştiu dacă m-am culcat aseară. Ştiu că m-am trezit azi-dimineaţă. Sau am înviat. Sau m-am născut. Până să mă dumiresc, îmi fac o cafea. Încă una mai bine zis şi, cu creierii încă împâcliţi de vinuri alese de mine, cel de ieri, buza mi-ard de-a ceştii buză. Hot bitter kiss, black coffee me love.

Să reluăm deci. Eu sunt cel ce sunt. Acuma asta înseamnă şi că eu nu sunt ceea ce nu sunt, dar şi că parte din ceea ce sunt sunt eu.

„— Bine, şi cealaltă parte? Sau părţi? Alea ce sunt?

— Rămâne de văzut, dar prin conversie, asta-mi dă...

— Se cheamă că parte din ce eşti nu eşti tu?

— De mirare, nu?

— Deja mă doare capul.

— Păi, ce? Numai pe tine?

— De fapt totul mi se pare limpede – ah, beneficele efecte ale cafelei! Tu eşti cel ce eşti acum, dar nu mai eşti cel ce-ai fost, fiind totuşi şi acel ceva ce-ai fost ieri, sau acum o lună.

— Aplicând enunţul acesta la situaţia prezentă eu sunt treaz, deşi ieri-seară eram beat, fiind totuşi şi cel ce nu mai sunt acum, adică cel atât de beat ieri?

— Şi cu fiecare acum eşti altul. Restul e istorie.”

Acum, sunt altul, deci. Şi acum sunt iarăşi altul, căci, între punctul ultimei propoziţii şi majuscula celei pe care-o scriu acum, un alt acum, ulterior, am fost la baie şi m-am întors uşurat. Iar mama-natură s-a îngreunat cu câte ceva din mine. Şi tot aşa, until the bitter end.

„— O lipsă de politeţe, totuşi. Moise a pus întrebarea în clar: mă duc înapoi la ăia şi ce le zic? Cum te cheamă? Nu putea să zică şi el: «Bă, io-s Voicu. Încântat de cunoştinţă!»?”

Locuri comune. Samsa. Gregor Samsa

2010-11-02T20:01:00.011+02:00

În bucătărie miroase a varză. Pentru că în bucătăria vecinului de dedesubt miroase a varză, din simplul motiv că-n bucătăria şefului de scară, care stă un etaj mai jos, miroase tot a varză. Îmi fac o cafea şi-mi aduc aminte că-n scurta mea excursie după ţigări - unul din cele mai detestabile chestii de făcut pe mintea tulbure de somn şi sângele însetat de cafeină - am simţit în dreptul apartamentului 14 - sau să fi fost 3? - un miros de varză. Ciorbă de varză. Sau varză a la Cluj. De-acolo trebuie că vine.

* * *

— Tu de unde ai mai ieşit?

— Sincer... habar n-am. M-am trezit deodată...

— Mi s-a părut că de după chiuvetă... Cum te cheamă?

— Gregor Samsa... cred, dar n-aş băga mâna-n foc.

— Vrei să zici... piciorul... sau labă sau cum naiba s-o fi numind chestia aia cu care mişuni...

— Simt o uşoară ostilitate?

— Ba bine că nu! Acu stai naibii-ntr-un loc şi nu te tot fâţâi dintr-un loc într-altul de parc-ai fi la tine la Praga...

— Ah, şuncile de Praga...

Şi, în sfârşit, după ce-l urmăresc cum se retrage-n dosul caloriferului, încep să citesc. Nu înainte de a-mi aprinde o ţigare. Şi de-a sorbi o înghiţitură de cafea.

„Dar s-a sculat noaptea şi (...) rămânând... singur, s-a luptat cineva cu dânsul până la revărsatul zorilor. Văzând însă că nu-l poate răpune, acela (...) i-a zis: «Lasă-mă să plec, că s-au ivit zorile!»”

* * *

La următoarea întâlnire, Gregor stătea, cafeniu şi sfidător, pe-o coajă de banană lăsată de cu seara pe masa din bucătărie. L-am pleznit, răzbunător şi mâniat, în moalele, credeam eu, elitrelor lui cheratinoase cu Ideile-n dialog făcute sul.

„- Praf l-am făcut!” „- Ei aş, ia uite-l ce vioi e dintr-odată!”

Şi-am început să ne luptăm zi de toamnă până-n seară, şi-apoi toată noaptea până-n zori. De trei ori am crezut că l-am ucis, de tot atâtea ori mi-a scăpat dând sfidător şi derutat din antene. Până la urmă, epuizat, în patru labe eu, în şase el, am făcut armistiţiu.

De-atunci s-au făcut treisprezece triburi, iar unul s-a pierdut la vecinul de la trei.

Locuri comune. Omul roşu

2010-10-26T20:18:00.006+03:00

„Să fie lumină... verde?” am zis, încălecând deja pe zebră, căci omul roşu de pe cealaltă parte a străzii mi-a părut că mă cheamă. Parcă-i ştiam şi numele: Johnnie Walker. Dar de ce stă pe loc? Mă aşteaptă!?

Dup-aia, am văzut stele verzi. Auzisem un scrâşnet, o seamă de-njurături, ţipete, dar din ce în ce mai încet, tot mai încet, ca printr-un tifon pus pe microfonul receptorului. „- Parcă mi-e somn!” am zis adormind.

„- Alo... Alo... Mă vezi? Cred că-şi revine... Mă auzi?”

Zebra s-a făcut cal, calul s-a făcut mulţi. Şi verzi. Pe pereţi albi. Şi areolele asistentei aplecate deasupră-mi apărutu-mi-au, prin albul halatului, precum Lilith şi Hercolubus - luna neagră şi planeta roşie - a căror elipsă n-a reuşit s-o calculeze nici Pitagora. Nici nu era nevoie de altfel: nu văzuse el corpuri aşa de celeste ca astea, iar elipsele lor erau oricum perfecte, fiind circulare, „...şi probabil brune”. Asta mi-a făcut poftă de-o cafea. Neagră. Şi mai amară decât gustul de sânge din gură. M-am mulţumit cu tomul - ditamai cărţoiul cu scoarţe negre, cu litere daurite - de pe noptiera de tablă din stânga.

Şi cum-necum am început să citesc. „...ai bătut pe toţi cei ce mă vrăjmăşesc în deşert; dinţii păcătoşilor ai zdrobit.” Prea multă violenţă. Frunzăresc mai departe. „...va zdrobi dinţii lor în gura lor...” Pfff!

* * *

„- Doare ca dracu'!” „- Ce mai figură de stil!” „- Dentistul a dat la gioale de data asta!” „- Numai omul roşu e de vină!” „- Io cred că ştia!” „- Cine? Omul roşu?” „- Ei, omul roşu! El, atoateştiutorul!” „- He! He! Ba nu numai că ştia, dar a şi pus totul la cale!” „- Un resentimentar!” „- Nici măcar. Şi-a făcut calculele dinainte. Tot, până-n cel mai mic detaliu!” „- Adică... tot?” „- Negreşit!” „- Inclusiv asistenta să fie-n planul lui?” „- Până-n cele mai intime detalii.” „- Păi... pedeapsa asta-mi pare una fericită. Ai văzut ce ţâţe are?” „- Poate n-am nimerit unde trebuia!” „- Cum aşa?” „- Io cred că suntem în raiul vecinilor.” „- !?” „- La musulmani, mă!”

Locuri comune. Proletari din toate ţările, uniţi-vă (trupeşte)!

2010-10-24T12:52:00.003+03:00

„- Unde rahat era baia ieri-seară?” O stafie bântuie garsoniera. Ceva de groază! „- Futu-i! Te sperii de propria imagine! Începi să-mbătrâneşti, băiete!” „- Ba ar trebui să scot naibii oglinda asta de-aci!” „- Şi dacă se sparge? Şapte ani de ghinion...” „- Garantezi tu încă şapte?” În fine, găsesc baia. Stafia se ţine după mine. Mă priveşte chiondorâş din oglindă. „- Tat tvam asi.” „- Inteligentă expresie!” „- Ei rahat... o abureală hindu...” „- Ziceam de privirea asta... arăţi în cel mai bun caz... şifonat.”

Trecut de miezul nopţii. Somnul s-a dus. Speriat. Pun de cafea. Clipesc. Des. Până mă obişnuiesc cu lumina. Dincolo de fereastră, prin conturul himeric al propriului corp, gol de viscere, se străvăd blocuri - proletarii dorm. Şi dincolo, în aceeaşi noapte întinsă-n jumătate de glob, e Londra. Poate acolo să fie „burgheji”.

Şi citesc. Anul e 1848. „O stafie bântuie Europa - e stafia...” Bla-bla! Sar peste introducere. „Istoria tuturor societăţilor de până acum este istoria luptelor de clasă. (...) pe scurt, asupritorii şi asupriţii s-au poziţionat într-o constantă opoziţie unii faţă de alţii, au purtat o neîntreruptă, când ascunsă, când făţişă, luptă, una care se încheia de fiecare dată fie printr-o reconstrucţie revoluţionară a societăţii, fie prin ruinarea simultană a claselor în conflict. (...) Societatea modernă burgheză, care-a lăstărit din ruinele societăţii feudale, nu a terminat cu antagonismul claselor. (...) Epoca noastră, epoca burgheziei, posedă, totuşi, această caracteristică aparte: a simplificat antagonismul de clasă. Societatea ca ansamblu se sfâşie din ce în ce mai mult în două mari lagăre ostile, în două mari clase ce se înfruntă direct una pe cealaltă...”

* * *

„- Atotştiutorii ăştia au dat-o rău de tot în bară.” „- Ei, păi cum aşa?” „- Păi uite la noi, din gunoaiele putrede ale societăţii comuniste a înmugurit societatea feudală. Foştii activişti, minţile luminate ale proletariatului...” „- Cu o expresie grea de negurile istoriei: vârful de lance al muncitorimii.” „- Aşa. Ei, ăştia n-au avut nicio problemă să devină baroni, să-şi decupeze feude, să-şi afle suzerani, să depună jurăminte de vasalitate..., mult mai uşor de rupt decât lanţurile proletariatului.” „- Asta-nseamnă că nici vrăjeala asta cu răsturnarea claselor nu ţine!” „- Da uite că totuşi oamenii şi-au luat nişte precauţii: cică societatea zguduită de lupta dintre clase poate să se prefacă praf.” „- Mă-ntreb când s-a făcut praf: la revoluţia asta? Sau la aia dinainte?” „- Dar dacă istoria e reversibilă?” „- Ce vrei să spui?” „- Păi, după feudalism ce-ar urma?” „- Sclavagismul...” „- A, nu, atunci e mai complicat. Uite fotbaliştii: prestează precum hiloţii din filmele americane, în chiloţi! Deşi ei se dau nişte gladiatori soft.” „- Vrei să zici că deja sclavagismul e aci?” „- Vreau să zic că mi-e a dracu de somn. Cum ziceai cu... vârful mişcării revoluţionare... cu vârful de lance? Falic simbol!” „- Adică ne-au tras-o la toţi? Sau ce dracu vrei să zici?” „- Vreau să zic că... vreau să zic că... somnul raţiunii naşte... naşte... vise erotice.”

Morala: Erecţia dă direcţia.

Un gavanez vechi. Al doilea interviu

2010-10-23T11:40:00.005+03:00

Îl cunoaşteţi din primul interviu luat acum câteva luni. Că mai avea destule de zis, vedeţi în cel luat azi-dimineaţă când ieşisem din casă să-mi iau ţigări. Nu vă mai spun că Adelin Petrişor n-a pus piciorul în locuri mai periculoase decât cei trei-patru metri pătraţi de sub balconul unde stă peste noapte in-amicul Zădog.

Zădog (furios): Grrrr! Ham! Ham! 'Tu-ţi grijania! Iar ai venit?

Reporter: Stai, mă, cuminte, că nu vreau decât să-ţi pun niscai întrebări, ce dracu'!

Zădog: Păi ce mai vrei acuma, c-au trecut alegerile?

Rep.: Da, da', să vezi, am citit un articol plin de-nţelepciuni pe Voxpublica...

Zădog: Ăla de Fumurescu?

Rep.: Exact! De unde naiba ştii?

Zădog: Păi l-am alergat pe unu', acu vreo două săptămâni de şi-a abandonat şi laptop, şi modem, şi tot de spaimă. Şi ne-am pus şi noi la curent cu mersu' lumii. Io am şi chatuit cu nişte căţele bune de gură din Ştefăneşti, Suzi şi Laica. Nişte bunăcioase cum n-ai mai văzut!

Rep.: Aha! Şi ce zici de articolul lui Fumurescu?

Zădog: Sincer, mi-au dat lacrimile! Şi mie, şi la toţi naşpeţii de pe strada asta! Uite, numai ce-mi amintesc şi mă umflă iarăşi râsu'! Zău, n-am mai citit de multişor aşa comèdie tristă! Ce de bazaconii, frăţioare!

Rep.: Cum aşa? Omul v-a făcut o declaraţie de...

Zădog: Omule, eşti prost?... Adică io-s cel mai bun prieten al tău, ia zi, aşa, după mintea ta?

Rep.: Bine, formularea e figurată...

Zădog: Pretene, la noi nu ţin figurile astea! Noi nu suntem prieteni nici unu' cu altu', d-apoi cu altă specie? Ecuaţia-i simplă: n-ai treabă cu mine, n-am treabă cu tine. Asta-nseamnă că nu te pişi pe turfu' meu! Şi nici nu te dai barosan dacă n-ai colţii ascuţiţi şi pielea tăbăcită! Că dacă-i ai, atunci se schimbă socoteala: facem cunoştinţă cum se face-ntre câini - nas în cur - şi mă iei în haita matale! Dar asta-nseamnă că tu te-nvârţi să faci rost de crăpelniţă! Totul se plăteşte, şi puterea-i mai scumpă decât toate! Că dacă nu, cum vine altu' mai barosan, te-ai lins pe bot! Aşa, iar în haită se ştie cine ce poate şi care unde-şi are locul! Nu se-apucă fiecare de capul lui să latre cum îl taie cheful! Şefu' latră primul că el are ce apăra!

Rep.: Adică sunteţi nişte oportunişti, nişte ipocriţi, despre asta-i vorba?

Zădog: Bă, tu moralele astea să... le foloseşti cu alţii ca tine! Nu-mi veni mie-n regnul animal să mă dăscăleşti tu că leul şi oaia pot sta-n staul ca fraţii! La noi în cartier, treaba-i simplă: ăl mai tare are burta mai plină! Şi când o au toţi putem sta la soare ca pretenarii!

Rep.: Şi chestia asta? Că sunteţi inutili ca arta... sau cum zicea Fumurescu?

Zădog: Băi, nu ştiu, io cred că lui bascatu' ăsta trebe să-i deseneze cineva lanţul trofic! Ia-ntreabă-l, albinele sunt tot aşa de inutile? Sau, dacă vrea el vorbe mari, întreabă-l dacă viaţa-i necesară, măcar pentru mântuirea aia de-o aşteaptă ca pe... mântuire? Şi mai zi-i aşa, la treaba aia că de la noi poţi învăţa dragostea îndelung răbdătoare, că asta trece prin stomac, cum ţi-am mai zis! Aşa o dragoste de aproapele mă-ncearcă când sunt cu stomacul plin, da' plin, omule!, de nu-ţi vine să crezi! Îţi ling şi mâna de vrei! Dar dacă mi-e foame, nu-mi întinde nici degetul, de n-ai în cealaltă mână un os de ros.

Rep.: E cam lipsită de farmec... de poezie viaţa asta a voastră. Tristă...

Zădog: Tu zi-i cum vrei, da' mie mai trist mi se pare să pui, om fiind, dragostea şi stăpânii în aceeaşi ecuaţie. Acuma io înţeleg că pentru el nu-i alt stăpân decât domnul dumnezeul lui, dar îţi trebuie multă imaginaţie să te simţi ocrotit de dumnezeul stăpânul vostru. (Face o pauză şi închide ochii pe jumătate cu botul întors spre soare. E-o splendidă dimineaţă de octombrie.) Că veni vorba, io cred că voi ne invidiaţi pe noi...

Rep.: Păi cum aşa?

Zădog. Uite-aşa: de fapt şi voi vreţi să staţi să nu faceţi nimica toată ziua. Să băgaţi la burdihan şi să staţi degeaba! Altfel spus, să duceţi o viaţă de câine! Dar pentru asta vă lipseşte un mascul alfa, unu' pe care să-l urmaţi şi să-şi bată el capu' pentru voi, să vă spună ce vreţi şi ce să faceţi. Şi zău că-mi pare că v-aţi iubi stăpânul fix aşa cum zice ăla despre noi, orbeşte, dar v-aţi încurcat în braşoava aia cu liberul-arbitru... Mie aşa-mi pare, da' ce ştiu io? că mie nu-mi dă mâna să sar repede cu teoria fumigenă despre ce nu cunosc. Dar tot nu-nţeleg, dacă vă ajungea unul, de ce v-aţi ridicat în cap stăpân peste stăpân până la ăl mai de sus dintre stăpâni, care cică v-ar fi promis linişte şi-ndestulare după ce daţi, cum ziceţi voi? ortu...

Rep.: Ortu popii...

Zădog: Aşa! Vezi? Şi să treceţi pe lumea de dincolo voi plătiţi taxă! (Râde încetişor.) Nu prea-nţeleg de ce să te munceşti atâta slujind la atâţia stăpâni pe lumea asta şi s-aştepţi să stai flexat abia pe ailaltă unde, pasămite, umblă câinii cu covrigi în coadă! De ce nu staţi voi pe curu' vostru aci, acuma? Pentru ce vă frământaţi atâta? Aaah, da, cică munca l-a făcut pe om. Mare adevăr, ştii? Mare adevăr, frăţioare! Dar e numai jumătate. Munca l-a făcut pe om prost. Ăsta-i de fapt adevărul întreg şi gol-goluţ.

Rep.: Eşti cinic!

Zădog: Hai zău? Băi, pretenare, îţi zic ultima oară, că văd că eşti greu de cap: viaţa-i cinică. Şi-acu hai, marş de-aci că-mi stai în lumină şi până la primăvară cine ştie dacă mai prind aşa soare sfânt!

(Am întins-o cu coada-ntre picioare.)

3 Easy Steps to Pornography

2010-10-20T23:52:00.004+03:00

Feel me. Fill me. Film me.

Paradoxul clujean

2010-10-19T23:35:00.003+03:00

Să dai patru goluri şi să pierzi cu 3-2.

Procesul comunismului meu. Fragmente din stenograme

2010-10-18T23:45:00.002+03:00

Pentru Herta şi Gabriel, care habar n-au cum a fost

(...)

Supraeul: Inculpat, povesteşte-ne despre activitatea dumitale contrademocratică în organizaţia „Şoimii Patriei”. Cum şi-n ce împrejurări ai intrat în această pepinieră de activişti ai regimului dictatorial?

Eu: Păi, ce să spun? Io... eram mic... Am intrat... la grămadă, cu alţii ca mine...

Supraeul: Există şi vini colective, ştii asta, nu? Încercarea dumitale de-a te disculpa e cel puţin jalnică.

Eu: A, nu, nu vreau să mă disculp. Vreau să zic că... nu ne-a întrebat nimeni, zău. M-am culcat simplu „căminist” şi-a doua zi m-au făcut şoim, deşi zău, io n-am nimic de prădător în mine. De-ar fi să numesc o pasăre cu care semăn aş zice că-s un guguştiuc.

Inconştientul: E adevărat, inculpat, că-n calitate de şoim al patriei RSR ai jucat rolul lupului într-o scenetă comunistă numită „Scufiţa roşie”?

Eu: Da, e adevărat onirizată instanţă. Dar nici de data asta n-am ales eu. Eu aş fi vrut să fiu vânătorul.. sau... sau bunicuţa, ştiţi... Însă tovarăşa educatoare mi-a pus în piept un carton cu lupul. N-a trebuit să fac mare lucru: doar să schimb câteva cuvinte cu fetiţa care interpreta rolul unei tinere comuniste care voia s-o convingă pe bunică-sa să intre în C.A.P. Ah, Scufiţa roşie... era Moni Pintea, ştiţi... Aşa o chema în viaţa de zi cu zi. Da, şi eu, lupul, vorbeam cu Moni, pardon cu Scufiţa roşie şi-i arătam ce mari le am... şi după aia... muream ca un câine.

Inconştientul: Observaţi, eterată instanţă, ce opţiuni de extremă dreaptă avea inculpatul încă de pe-atunci, încă din frageda pruncie. Preferinţa sa pentru carnasier, pentru lup... un nazist, ce mai!

Supraeul: Da, e limpede! Încă de-atunci avea opţiuni politice din cele mai aberante!

Eu: Ba, dacă-mi permiteţi, eu mă consider un moderat politiceşte vorbind... Cum spuneam, n-au fost opţiunile mele... Eu nu puteam alege atunci...

Supraeul: Conteşti liberul-arbitru? Aveai opţiuni! Trebuia să te-mpotriveşti! Prin exemplul tău ai fi fost un model pentru alţii! Dacă ai fi avut curajul să faci un gest, regimul tiranic s-ar fi sfârşit mai curând!

Inconştientul: Reneagă dogma creştină a liberului arbitru?! Eternizată instanţă e inadmisibil, acest invidid nu merită să mai trăiască...

(Busculadă. Înjurături preacreştineşti. Nu se mai înţelege nimic.)

Supraeul (după restabilirea ordinii şi liniştii pudice): Inculpat, îţi cunoaştem preabine întreg parcursul dumitale în timpul regimului ceauşist. Spune cum ai ajuns unul din apropiaţii familiei dictatoriale! Şi nu uita, noi ştim tot!

Eu: Păi... nici de data asta n-am ales eu... Eram la şcoală şi a venit directoarea adjunctă într-o oră... şi-a zis „Tu, tu, tu şi tu...”, ne-a ridicat pe câţiva în picioare şi ne-a spus unde trebuia să mergem. Acolo erau alţi puşti ca noi de la alte şcoli. Habar n-aveam de ce ne adunaseră acolo. Dup-aia a venit un domn şi ne-a explicat şi iar ne-a indicat pe câte unii, iar pe restul i-a trimis înapoi la şcolile de unde veniseră. Cică urma să vină tovarăşu' şi tovarăşa în vizită de lucru în judeţul nostru, iar noi trebuia să-i întâmpinăm cu flori şi...

Supraeul: E adevărat că datorită relaţiilor cu casa tiranului ţi s-a făcut cinstea de-a fi primul care-o întâmpina pe tovarăşa dictatoare cu flori? Chiar la aterizarea pe stadionul oraşului? Spune tot şi nu uita că există o dovadă i-re-fu-ta-bi-lă! Ai fost filmat!

Eu: Aşa este. Dar chiar primul care să-i dea flori, nu, n-am fost. Dar e-adevărat că am fost printre cei trei băieţi care au primit-o pe tovarăşa Elena cu flori pe stadion. Acolo a aterizat elicopterul prezidenţial. Iar eu purtam pantofii lui tata, că n-aveam pantofi negri, iar ce se găsea la „Aşchiuţă” nu mi-a plăcut. Tata a zis că că nu merită cuplul dictatorial o aşa cheltuială dacă tot n-aveam să port pantofii. Aşa că m-am dus în pantofii lui. Şi la televizor, seara, mi-am văzut ceafa tocmai când îi dădeam tovarăşei florile...

Supraeul: Aşa! Să se noteze că inculpatul recunoaşte apropierea de familia dictatorului! Zi-i mai departe!

Eu: Păi, nu mai e nimic de zis! Că la plecare trebuia să merg iarăşi în aceeaşi echipă, pentru aceeaşi treabă. Dar, pe drum spre stadion, în după-amiaza aia fierbinte de vară, nu ştiu ce-o fi fost, m-a bătut soarele groazav în cap, pantofii nu mă strângeau, că erau ai tatii. De la soare o fi fost cred... ştiţi, vorba cântecului „soarele şi pionieriiiii...” Mda, şi când am ajuns acolo, n-am mai vrut să merg să dau flori tovarăşei, aşa că m-am amestecat în mulţime. Că erau adunaţi toţi tovarăşii şi tovarăşele, scoşi din câmpul muncii şi aduşi să-şi manifesteze bucuria de-a-i avea ca oaspeţi pe...

Inconştientul: Serenisimă instanţă, opriţi acest discurs laudativ la adresa unui regim criminal şi terorist cu proprii cetăţeni...

Supraeul: Inculpat, scuteşte-ne de propagandă!

Eu: Mda, şi era un cor de femei în costume populare pe lângă pista de atletism... şi un grup de soldaţi şi nişte muncitori. Şi când s-a ridicat elicopterul, s-a împachetat covorul roşu, aşa vânt era, şi un praf, de nu se mai vedea om cu om. Au înghiţit coristele alea la praf roşu! Numai ele ştiu cât! Şi soldaţii... care fugeau să prindă covorul roşu!

Supraeul: În ciuda acestei aşa-zise defectări, care nu trebuie luată în considerare de juriu, precis e o invenţie a inculpatului, ai fost admis în UTC încă de la sfârşitul clasei a opta. Aşa este?

Eu: Păi... da...

Supraeul: Fapt ce atestează dincolo de orice tăgadă devotamentul dumitale pentru regim, dar şi încrederea regimului în dumneata. La urma urmei, era mai greu de ajuns la Cabinetul 2 decât la Cabinetul 1. Acolo se luau deciziile importante! De-aceea ai fost primit în UTC!

Eu: Păi, mie mi-au spus că pentru rezultate bune la învăţătură...

(Hohote de râs în sală.)

Supraeul: Inculpat, în urma analizei judicioase a depoziţiei dumitale, juriul hotărăşte să te condamnăm pentru tot restul vieţii să faci parte din generaţia de sacrificiu! Eşti liber să pleci dincolo!

Greaua moştenire a guvernului Boc. Scrisoare deschisă

2010-09-21T22:26:00.001+03:00

Stimate domnule prim-ministru,

aveţi dreptate: dacă ne merge prost, cei dinainte sunt de vină. Doar că mic fiind, nu vedeţi dincolo de Tăriceanu. Am să schiţez un foarte scurt istoric pentru folosul dumneavoastră în vederea următoarelor apariţii în Parlament.

S-o luăm de la bun început, adică de la Burebista. Ştim că, la sugestia unui guru al economiei spiritiste al vremii, i-a silit pe daci să taie viile. Neavând alte documente din epocă în afara relatării lui Herodot, nu putem decât bănui ce s-a întâmplat prin analogie cu, să zicem, prohibiţia din SUA (la urma urmei sunt convins că denumirea oficială a „formaţiunii statale” a lui Bure - printre prieteni - era Satele Unite ale Daciei, pe scurt SUD). Cultivatorii de viţă-de-vie au fost în mod cert despuiaţi la piele de averile fabuloase, de-aia li s-a şi zis de-atunci înainte: pileati (deşi există istorici care susţin că numele li se datorează obiceiului de-a fi mereu piliţi; e o ipoteză de luat în considerare). Pe de altă parte trebuie c-au prosperat vânzătorii de rachie cu tarabe - dovadă: cei numiţi tarabostesi (care-i singularul, ştie cineva? Tarabagiu, cumva?). Oricum o fi fost, e limpede că daco-geţilor de rând le plăcea alcoolul consumat fără măsură, de unde şi numele „comati”. Însă cel mai devastator efect al acestei măsuri discreţionare - care, dacă şi-ar avea istoricul ar putea să aducă la suprafaţă şi alte dedesubturi ale legăturilor lui Bure cu noii-îmbogăţiţi ai regimului său tiranic - a fost distrugerea exporturilor. Şi încă pe termen foarte lung.

Nici Decebal n-a fost mai breaz, altfel nu văd rostul incursiunilor de jaf la sud de Dunăre, în Tracia romană. E limpede că avea ceva de ascuns, nişte deficite de acoperit. Unde-s spre exemplu sumele încasate de la Domitian? În ce-au fost investite de-a trebuit să vină Traian să verifice facturile, mai mult ca sigur umflate? În plus, e limpede că Decebal se înconjurase de o mafie a lemnului şi că neglijase sectorul industriei de armament. Altfel nu-mi explic de ce, la prima încercare a romanilor de-a cuceri SUD, Decebal n-a putut să-i întâmpine decât cu o armată de manechine. Asta ca să nu mai zic de dezastrul ecologic. Şi ăsta, pe termen extrem de lung.

În fine, facem un salt istoric ceva mai mare. Trecem peste: forma(ta)rea poporului român, ungurii, ţaratul bulgar, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun etc.. Să ne oprim niţeluş la Ştefan cel Mare. Mic la stat, dar mare la sfat, a risipit fonduri (inclusiv europene) pe amantele sale, cea mai renumită fiind, cum bine se ştie, Vrâncioaia. E uşor de imaginat că pensiile alimentare le-a plătit din bani publici, afaceri n-avea, ori dacă numai cu cea deja menţionată a avut şapte prunci...? Faceţi socoteala! Pe de altă parte, preacurvind pe unde şi cu cine se nimerea, trebuia să-şi ispăşească păcatele construind mănăstiri, biserici şi alte lăcaşe de cult - bine măcar că la vremea aceea nu era atât de multe. Alţi bani, altă distracţie, ca să zicem aşa. În loc de şosele, infrastructură, uzine, ne-am procopsit cu ortodoxismul de mână lungă. Toate astea în timp ce se plăteau regulat taxele Comunităţii Otomane. Pe spinarea poporului, care tot comati s-ar fi numit dacă-ntre timp nu s-ar fi schimbat limba. Iar discursul acela cu „Moldova nu-i a mea, nu-i a voastră, ci a urmăşilor urmaşilor voştri” nu dovedeşte decât că a înglodat ţara-n datorii şi s-a spălat pe mâini, lăsându-ne nouă celor de azi, domnule premier Boc, datoriile curat istorice.

Din teama de a vă plictisi mă opresc aci.

Însă, înainte de-a încheia, domnule prim-ministru, permiteţi-mi să vă propun numirea unui secretar de stat care să investigheze afacerile necurate ale lui Mihai Viteazu (intervenţiile militare în Ardeal şi-n Moldova, pentru petrol mai mult ca sigur), ale revoluţionarilor de la 48 (care-au ratat o revoluţie din pricina deturnării de fonduri, cu care, ani mai târziu, au intrat în politică, erijându-se în creatorii româniei moderne, ha! ha!) şi aşa mai aproape. Până la Tăriceanu. Numai prin demascarea tunurilor istorice şi prin scoaterea la suprafaţă a istoriei gri şi negre a ultimilor două mii cinci sute de ani veţi reuşi să puneţi cea dintâi piatră de temelie a unei economii româneşti curate. etc. etc.

Al dvs, Onofre B.

O zamă de cuvinte 6

2010-09-15T20:42:00.008+03:00

Legenda lui Ion vodă cel Rânjit

Pe când vodă Lăcustă nu să suise încă pe tron, de era ţara supt jugul altui roş-împărat de-i zicea Dejpot, era un melean carele, ca şi tătâne-său, credea că-i poţi face omului binele numai cu de-a sila. Şi-aşa, îndârjit în crezământul său, junele aista, pe care-l chema Ion şi se trăgea de prin ţinuturile Olteniţei, s-a fost dusă la Muscovia, în părţile Rusiiei, să spudaxească bibliile roşii ce cu slove chirilice erau scrisă. Şi-aşa de cu sârg şi cu atâta inimoşie a ştudiruit el buchea, că pe când s-a fost înturnat de pe cele meleaguri l-au pus rumânii roşii nacealnic peste chinovia junilor roşii. Dară cum nu-s vremile supt om, ci-i omul supt vremuri, când s-a fost înscăunată Lăcustă vodă, a-nceput a-l privi chiondorâş pe bietul Ion, căci doară mulţi îl ţineau la mare preţ şi-i prooroceau un mare viitor, cutezând chiar a-l vedea drept urmaşul aceluia-n tronul Ţării Româneşti. Iară Ion al nostru, în pieptul lui de aramă, nici nu cutezase a tânji până atunci la aşa măriri, că s-a şi văzut surghiunit în târgul Ieşilor. Şi atâta şi-a tot ros unghiile, tot uneltind cum să-l descăuneze pe vodă Lăcustă, până i-au ajuns la ureche veşti cum că norodul să hrănise de Lăcustă vodă şi pornise zavera. De cum a auzit Ion, îndată s-a şi repezit la palatul şi s-a făcut înscăunat pân-a nu apuca alţii să-i sufle aşa noroc chior. Şi cu mare iuţime l-a trimes la dracul pe Lăcustă vodă cu tot cu fomeia lui. Iară-n ţară, la oraşe şi mai ales la sate, tot natul îl lăuda şi-l binecuvânta că i-a scăpat de robia-n care-i adusese acela. Dară nu mult după aceea, în luna lui cireşar din cel dintâi an al domniei lui, s-au fost dumirită oamenii că aşchia nu sare departe de trunchi, şi-au ieşit iarăşi pe uliţele Bucureştilor cerându-i a-i lăsa să-şi aleagă domn pe cine le place. Însă Ion vodă cel Rânjit, abia dedat la dulceaţa domniei, s-a făcut foc şi pară şi-a dat sfară-n ţară să vie băieşii să-l ajute să scape ţara de-aşa cârtitori şi cu mare cruzie i-a certat pe aceia şi i-a snopit în bătăi. Şi încă şi azi mai trage ţara ponoasele domniei lui.

Mesaj din lumea de dincolo

Stimaţi tovarăşi şi pretini, vă adresez un mesaj călduros de felicitare tutulor celor care aţi reuşit să deturnaţi idealurile capitalismului muncind cu pricepere şi devotament pentru propăşirea idealurilor comuniste. În numele meu şi al tovarăşei Elena, împreună cu tovarăşul Marx-şi-Engels, cu tovarăşul Lenin, cu tovarăşul Stalin, cu tovarăşul Mao, şi cu toţi tovarăşii, vă felicit pentru rezultatele deosebite obţinute în lupta împotriva sărăciei, a libertăţilor şi-a propietăţii private. Tovarăşi, ştim că aţi trăit luni de incertitudini până când tovarăşul Ion Iliescu a reuşit, prin dăruire pentru cauză şi prin curaj, să liniştească masele populare, care au refuzat cei o sută de lei în plus la salariu, şi să vă reinstaleze în funcţii. Trebuie să ştiţi că nu vă port pică: fiecare a primit ce şi-a dorit. Eu, gloria postumă, asemeni înaintaşilor mei Decebal, Ştefan sau Mihai Viteazu, poporul, libertatea după care tânjea, iar cadrele de nădejde ale partidului comunist şi-ale securităţii, banii. Am convingerea că aţi înţeles că numai comunismul poate aduce bunăstarea şi creşterea nivelului de trai al celor mai avansate cadre ale partidului nostru. Transmiteţi-i tovarăşului Ion Iliescu că aşteptăm cu nerăbdare să ne întocmească un raport asupra luptei de clasă în lume şi despre soarta revoluţiei mondiale la următorul congres al Internaţionalei comuniste, care se va ţine aci unde ne aflăm. Şi că dacă nu se grăbeşte i-o ia Fidel înainte. Pentru comunism, tot înainte! (Aplauze, ovaţii îndelungi)

Despre călătoria mea spre nord din care m-am întors tot cum am plecat

2010-08-16T19:18:00.005+03:00

Zilele trecute am făcut o incursiune satisfăcătoare în nordul patriei, adică în centrul matriei mele. Cum mă aşteptam ca drumul să fie o adevărată trudă fără o carte la-ndemână m-am dotat cu nu mai puţin de patru, printre care un ceaslov din care m-am şi apucat de (re)citit cu mare râvnă de-ndată ce m-am înfipt în scaun.

Acuma, ca să se înţeleagă mai bine situaţia în care mă puneam, să descriu mai bine cine-mi stătea de-a dreapta, mai precis pe locul de la geam: o, ca să mă citez, „mică ţâţoasă”. Ei bine, siliconaţi or nu, cum or fi fost cei doi bostănei din vecinătatea mea,-mi scrijeleau în vederea periferică mai ceva decât i-au scrijelit sirenele cu cântecul lor creierii lui Ulise. (Nu-i vorbă, micuţa şi-a tot aranjat „micuţii”, doar-doar o smulge din gura mea un firişor de salivă măcar.) După câteva neimportante curtoazii cu mai-sus-numita, mi-am văzut de treabă. Adică de citit. Însă nu pentru multă vreme căci, lăsându-se noaptea, iar şoferii autocarelor ce străbat patria apreciind ca neproductiv consumul nesemnificativ de motorină pe cap de călător cultivat, m-au lăsat fără lumină. Aşa că, scufundat în întuneric, a trebuit să recapitulez ce citisem şi-anume până la destinaţie.

Şi cum stăteam aşa, tot reluând episod cu episod cât apucasem a citi din cărţoi, deodată m-a înfundat râsul.

Şi iată de ce.

Până să vă dumiresc, vă mai cer răgazul de-a vă reaminti apelul la solidaritate pe care-l tot repetă unde-o fi şi s-o nimeri, fără discernământ ori conţinut, preşedintele actual şi-n funcţie. Şi să vă readuc aminte de aşa-numita „rezistenţă prin cultură” faţă de un preşedinte destul de mort, şi doar în mod fals actual, rezistenţa cea mult clamată de capii intelighenţiei noastre împotriva comunismului. Acuma nu ştiu alţii ce gândesc, dar eu gândesc că o astfel de rezistenţă în aşa vremuri n-a folosit la mai nimic. O fi fost de strictă folosinţă, personală şi probabil unică, anume pentru cei care practicau cultura, însă celorlalţi, oamenilor de rând, ca mama mea şi ca taică-tău, de n-a fost intelighent, făţarnic cititor, la nimic nu le-a folosit.

Dar trec iute peste aceste consideraţii şi vă spun că în întunericul din autocar, cu ţâţoasa lângă mine, mi-am zis, şi aci şi de aceea m-a înfundat râsul, că uite, lucrurile parcă trebuiau să stea invers: adică atunci, în vremea „răposatului defunct”, să fi rezistat prin solidaritate, cum au făcut-o alţii (ziceţi voi cine), iar acuma, în condiţiile erupţiei subculturale a forţelor torţionare ale manelismului, ţâţos sau nu, să fi rezistat prin cultură dacă tot avem putirinţa de-a o face în condiţii prielnice ei: adică să nu zic vreun cuvânt mare - adică „de libertate” -, să zic doar „de deschidere”.

Şi tot chicotind lângă perechea aceea zdravănă de „balcoane” - că zău, doar balustrada din fier forjat le lipsea, aşa de trainice-mi păreau - am decis să fiu io cel dintâi care aplică formula asta şi-am rezistat cum am zis, prin bruma mea de cultură - observaţi metafora frigidă! -, anume repetând episod cu episod, pe-ndelete, tot ce citisem pân-atunci.

Şi-n bună pace cu mine însumi, am ajuns acasă.

Internetul. Tablă de materii.

2010-08-10T20:52:00.014+03:00

Lumea e un hypertext.

nietzsche 3.1

Log in.
Search - curve - Yahoo! - politicieni - înjurături - Youtube - fotografii mii de mii de mii - flori - fete - filme - (sau, de ce nu?) băieţi - bani - scrisoare deschisă către părinţii copiilor de bani gata! - conturi - vânzări - cumpărături - totul gratis - colegi de liceu - ferpare - bloguri (de fete şi de băieţi) - ciutacu - prostie (multă!) - Obama - ziare (on-line, normal) - coduri - ID(ENTITATE) - gagici - pornografie - pornografie - pornografie - şi formaţii dacă vreţi - Yosemite Sam - Lady Gaga - mereu alte gagici - alte ziare (tot on-line) - instituţii - constituţii - prostituţii - yoga - anunţuri matrimoniale - phishing - Facebook - pizde - mass - grupuri - tot mai multe bloguri - e-mail - campanii - spam - petiţii - spaaaaam! - The Dog Whisperer - jurnalişti - curve - iar pornografie - Travian - opozanţi - Gahvana Times - aceleaşi gagici în alte poziţii în alte ziare on-line sau pe Youtube - curvari - intelectuali băsescieni - blogări antibăsescieni - BOR - sodomie - prostie (cât cuprinde?) - băsescul - Levantul on-line? - elena - Troia - Udrea - comentarii - AVATAR - lecţii de deepthroat - înjurături - Olguţa - înjurături - hackeri - messengers - G.O.D. - Google - crackeri - NASA - fraude - antiphishing - homebankin' - streaming - firewall - jocuri - download - viruşi - curve - upload - SIDA - scrisori-lanţ - publicitate - totul degeaba - Bank of Nigeria - moşteniri - drepturi - interdicţii - naţionalişti - erudiţie - shopping - „muşte - popi - cocoane - mateloţi - impiegaţi - pensionari - suprimaţi - popor - seniori - dame - târgoveţi - târgoveţe - ţărani - ţărance - intelectuali - artişti - poeţi - prozatori - burgheji” - ecologişti - stângişti - prim-miniştri - extremişti - idioţi - foşti prim-miniştri - alţi miniştri - link - LOVE - lost - hic et nunc! - „lume (virtuală), lume (virtuală), lume (virtuală). Criză mare, monşer!”

Spam, spam! Done.
Log out. Where?

Ca răspuns Olguţei Vasilescu - înjurături!

O zamă de cuvinte 5

2010-08-08T18:50:00.007+03:00

Uite zâna... Basm coolt

A fost o dată cam ca niciodată o zână din târgul Ieşilor care-şi mutase-mpărăţia de zână prin cetatea Bucureştilor, mai cunoscută sub numele de mitìcul Paris. Şi-ndată ce-a ajuns zâna la Bucureşti s-a dus la televizunea naţională şi şi-a stors creieraşul ei de zână să facă o emisiune de zână unde să-şi poată expune nurii de zână prefăcându-se că face minuni de zână. Zis şi făcut. Unde nu şi-a suflecat zâna mânecile rochiei ei decoltate de zână şi-a prins a invita rude oropsite de căpşunari împliniţi din cele patru colţuri ale ţării ca să-i reunească, sub privirile-nlăcrămate ale mămăiţelor telespectatoare, cu ai lor prea-plecaţi-în-toate-colţurile-zării susţinători legali. Şi asta-n fiecare sâmbătă seara vreme de nouă ani de zână. Şi aşa de frumos aranjase din vreme zâna reîntâlnirile astea şi aşa de firesc şi de convingător plângeau la semnalul ei de zână reuniţii că musteau de lăcrămi preşurile din studioul televiziunii şi plăpumile din casele telespectatoarelor cu naturelul simţitor.

Acuma să nu credeţi că zâna noastră se ocupa doar de cei sărmani cu duhul din împărăţia ei, căci zână democrată fiind, nu se dădea înapoi să-i consoleze şi pe miliardarii de carton şi-i iubea pe toţi ca şi cum ar fi ai ei banii lor. Dar mai ales pe unul, un harap mustăcios, kir Yak pe nume, l-a consolat zâna mai tare şi mai tare, căci acela era cel mai miliardar dintre harapi şi cel mai harap dintre miliardari şi nu era altul ca el. Dar nu pentru banii lui l-a iubit zâna pe el, ci pentru că avea şi el, harapul, un necaz ca orice miliardar. Anume fiul harapului fusese prins de aga Bucureştilor cu nasul colbuit, căci era om studios şi-i plăceau cărţile, din care lectura fără criteriu şi din cele cu popi, şi cu valeţi, şi cu dame. Acuma, ce farmece de zână i-o fi făcut zâna harapului nu ştie nimeni, oricum de-atunci, ca prin minune, nu s-a mai amestecat nimeni în prafurile feciorului harapului. Şi până şi-n ziua de azi, spun gurile rele, harapul jr. citeşte şi reciteşte buchile celea şi-l paşte silicoza.

Iar zâna, după cei nouă ani la televiziunea naţională, cam fanată se gândea să se aşeze la palatul ei de zână. Şi s-a găsit cu un rocker cam prăfuit şi el, dar nu din aceleaşi motive ca junele harap. Cunoştinţă le-a făcut o fată de la ţară, pe nume Veta, căreia i se-nfundase chiuveta, iar rockerul nostru, unicul, s-a aflat prin preajmă de i-a dres-o. Zânei nu ştiu dacă i-a plăcut băiatul ăsta, dar precis i s-a făcut milă de zână de el că foarte aiurea cânta şi mai ales făcea nişte videoclipuri de-ţi venea să faci moarte de zână. Şi uite-aşa s-au luat zâna cu rockerul de-au mântuit lumea de emisiunile ei de zână! Cred...

Şi-am încălecat în şa,

şi-am ambalat motoreta ş.a.m.d

Stil coleric maramureşan

Api, bă, mñedzău mâñe-sa de dzână! Api, cum să nu hiu ñervos, mă? Ha? Cum să nu hiu! Că m-o tiemat acolo la emisiuñe, c-o dzâs că doară numa să stau în ştudiou şi să aplaud! Şi-api muierea mé o dzâs că să mă duc doară că-i tare ñealcoşe emisiuñe. Şi-api când o dzâs dzâna că viñe ficioru-mio ciala mai mñic acolo, api am fo tăt gata die perit, alduiasc-o dumñiezo astăzi şi mâñe! D-api cum paştele şi mñedzău mâñe-sa l-o fo găsâtă şi l-o fo adusă acolo, nu ştiu! Că doară fecioru-mio s-o fo dusă de vo tri a'i în Italia, mă! La muncă, dară! Şi făcé bañi, dară! Şi-api dzâna l-o adus în ştudiou ş-api hăpt atunci l-o şî luat poliţia că doară în Italia acolo o fo furată nu ştiu ce maşini şi-aşe făcé bañi de ñi-am făcut vilă cu lift şi piţerie-n Rodna la noi. D-api nu viñe ñime, ciñe să vină? Că doară la noi în sat nu-i muiere să nu ştie face plăcintie, şi-ncă umplutie pă dinăuntru nu pă dinafară! No, şi-aşe cu dzâna, mñedzăii mâñe-sa încă!

Ce-au în comun Gahvana, Satana şi Kylie Minogue?

2010-08-08T17:08:00.004+03:00

Cititorul se va fi întrebat, pe bună dreptate, de ce are blogul acesta un nume aşa de... necomercial. Adică ce vrea să-nsemne, la urma urmei, Gahvana Times? Astăzi suntem pregătiţi să dezvăluim minimei, doar ca număr, opiniuni publice ce-şi plimbă mausul prin aceste file web o parte din tainele ce se ascund îndărătul acestei misterioase titulaturi. Va trebui, pentru a lămuri mai bine cititorii, să ne întoarcem în urmă cu...

Întrerupem aci reportajul „Gahvana Times - culisele unui blog de insucces” pentru a da legătura corespondentei noastre speciale la palatul Potroceni.

Marie Burzuluitu: Da, mulţumesc. Stimaţi internauţi, ne aflăm în faţa palatului Potroceni unde s-a iscat zavera între locatarul George „Gigi” Becali şi Victor Piţurcă zis Satana. Motivele nu se cunosc prea bine. Din câte se spune prin presa consultată Rapid, Satana joacă la cacialma, căci din propriile declaraţii ar fi mizat propria demisie plus 10 ha şi 5 milioane de euro că Gigi nu-şi poate ţine gura. Cum Gigi chiar nu-şi poate ţine gura, în mod aparent surprinzător fostul selecţioner, cel care-a calificat românia la euro 2008 de unde-a adus-o ceva mai jumulită, şi-a dat demisia de la Steaua, cerându-i patronului să scoată terenul de 10 ha din pământ, din iarbă verde. Cioban cum îl ştim, războinicul luminii a ieşit într-o conferinţă de presă în care-a detaliat dedesubturile afacerii din punctul lui de vedere. Exact ca-n cazul înregistrărilor din cazul „Valiza” nu s-a înţeles nimic, deşi de data aceasta nu s-a folosit un limbaj la fel de licenţios. Una peste alta, gestul satanic ar putea fi începutul unei revoluţii în fotbalul românesc, mai ceva decât revoluţia fâsâită a lui Iancu de Timişoara, care, probabil că n-aţi fost „pe fază”, s-a-ncheiat cu votul dat de acest summo warrior tocmai tiranului Sandu, pe motiv „că altu mai bun nu candidează”. E însă greu de crezut că patronii din campionatul intern de miuţă se vor abţine să fie penibili, altfel spus „să dea declaraţii”.

Încheiem aci, nu înainte de a vă reaminti să urmăriţi cu mare atenţie ultimele minute ale videoclipului „All the lovers” al cantautoarei de şlagăre internaţionale Kaili Minog, unde cei mai ortodocşi dintre dvs. s-ar putea să bulbuce ochii având impresia, pe care am avut-o şi noi, că au văzut primul sărut gay între doi bărbaţi din istoria videoclipurilor. Ceea ce-nseamnă că Kaili a făcut-o de caca pe Gaga.

Onofre ai legătura.

Cerem scuze internauţilor pentru această neaşteptată deviere-n trivialitate a corespondentei noastre. Marie, ţi-am desfăcut contractul.

E momentul, deci, să răspundem la-ntrebarea din titlul acestui articol: Nimic.

Măsuri de criză

2010-08-07T16:16:00.007+03:00

Corespondenţă specială de la trimisul nostru în piaţa Găvana, Trufillo di Putana

Într-un efort de-a găsi soluţii pentru criza care-a pus ţara-n genunchi, noi, un grup de stimabili, onorabili şi trei venerabili cetăţeni cu treburi prin piaţă, propunem introducerea de urgenţă a impozitului pe afacerile amoroase.

Avantajele, domnule prim-ministru şi domnule preşedinte, sunt, vă rog să notaţi, incalculabile.

Noi, grupul de iniţiativă, credem că cei implicaţi în astfel de afaceri în astă vreme a holerei, cei care-şi permit asemenea frivolităţi acum, când ţara arde, trebuie să plătească şi să contribuie la bunăstarea întregului popor.

Iată câteva argumente în sprijinul acestei propuneri: scade vârsta contribuabililor la 4-5 ani, sau chiar mai puţin pentru craidonii precoci, ceea ce-nseamnă lărgirea nelimitată a bazei de impozitare; scoate la suprafaţă economia amoroasă subterană etc. În plus, o astfel de măsură ar duce la adevărata liberalizare a pieţei amorului, de vreme ce noi credem că cei care au la activ mai multe astfel de afaceri trebuie să plătească un impozit progresiv pentru fiecare din ele. În felul acesta se vor elimina inechităţile şi-n plus vom vedea cine sunt adevăraţii baroni sexuali.

Domnule prim-ministru, dacă nu veţi fi de acord cu această propunere, ceea ce e puţin probabil, distinsul nostru concetăţean, gavanez cu ceva vechime, l-am numit aci pe Onofre Bouvila, este împuternicit să vă notifice că prietenul nostru, domnul Gugu Murel, a inventat dinamul care transformă energia sexuală în curent electric. Principiul lui e extrem de simplu: nu presupune decât montarea dinamului respectiv pe membrul viril. De-ndată ce fornicatorul se-apucă de treabă, produce o energie curată, verde, pe care ar fi cu adevărat păcat s-o risipim de vreme ce, datorită acestei geniale invenţii, o putem pune la dispoziţia întregii ţări şi nu numai. Căutăm de urgenţă voluntari. Români, e momentul să arătaţi ce-aţi face pentru ţara voastră, pentru republică, pentru propăşirea româniii...

Atât de-aci, din piaţa Găvana. Onofre ai legătura!

Locuri comune. Adam şi seva

2010-08-07T09:30:00.007+03:00

„- La-nceput a fost poluţia, îşi zise Mahadeva.” „Nu mă cheamă aşa...” Cu toate că-s singur(ul) şi nici nu se poate spune că garsoniera-i grădina raiului, o roşeaţă-mi colorează pleoapele. „- Ai ochii-nchişi şi soarele-i sus pe cer...” „- Mi-au rămas lipiţi de vis cu cleiul senzualităţii...” „- Monşer, nu-i deloc momentul să fii poet! Vezi şi tu unde duce...” „- La baie?”
Aşadar, lucid ca un un bob de cafea. Cine zicea asta...?

Splendidă dimineaţă de iulie. Suntem numai eu şi cafeaua. O duc la buze şi-mi zăresc partea necurată a sufletului. („- Vorbe mari, monşer!” „- Stăi să vezi!”) Neagră ca un bob ars de cafea. Opacă precum pelicula de ţiţei din golful Mexic. Crăpată la mijloc precum... precum... „- un bob de cafea? ” „- Mda...” Cafeina-mi urcă-n creier ca aceeaşi pată în amonte pe Mississippi. Acum pot citi. Şi citesc.

...şi zisu-le-a: Fi-ţi roditori şi-nmulţiţi-vă, şi umpleţi pământul şi-l supuneţi (...) Şi le-a zis: Luaţi aminte, vă dau toată iarba ce poartă-n ea sămânţă, ce se află pe toată faţa pământului, şi tot pomul ce poartă roada ce dă sămânţă, iară vouă vă vor fi nutreţ.

„- E-o eroare-n traducerea ta.” „- Ştiu...” „-... pentru că omul le-a zis...” „Cum adică omul? Vorbeşte tocmai atotştiutorul!” „Vezi?, de aia nu eşti tu ăla, nu mai ştii că el ştia c-are să fie şi fiul omului...” „- Aşa-i, ai dreptate, dă-i-nainte!” „Ziceam că-i o eroare de traducere. Zice: to you it shall be for meat. Adică: vouă vă va fi...” „- Carne?” „- În fine...” „- Ştiţi ce-mi pare mie? Că le şi pregătise nefericirea celor doi nu încă nefericiţi.” „- Cum aşa?” „Păi, le dă dispoziţie să se-nmulţească, nu?” „- Aşa, şi...?” „- Păi, cum ar fi putut-o face fără să comită... păcatul?” „- Plăcut lucru!” „- Dacă zici...” „- Ştiu din proprie experienţă...” „- Aha! Dar uiţi complet că postcoitum omne animal triste est!” „- Pe cine faci tu, mă, animal?” „- Bă, ce dracu-i cu voi de dimineaţă? Vreau şi io să zic o vorbă şi n-am loc de voi...” „- Ne-am trezit cam tulburaţi. Hai, spune că nu te mai întrerupem.” „Păi, nu mai ştiu ce spuneam...” „- De cei doi ageamii... că-i făcuse să-i nenorocească...” „- Aşa, da, da, da. Păi, abia după ce i-a izgonit din rai a ajuns Adam să o cunoască pe Eva...” „- Adică zici tu că nu puteau asculta şi-mplini porunca decât după ce-ar fi fost scoşi din rai... adică după ce-ar fi comis-o...” „- Aham...” „- Io la altceva mă gândesc...” „- Ei, ia spune...” „- Mda, păi, cică le-a dat ierburi cu sămânţă şi pomi cu sămânţă... să le fie de mâncare. Adam o fi strămoşu' maneliştilor ăia ce sparg seminţe-n faţa blocului?”

Adevăratul brand turistic. Update

2010-08-06T19:08:00.002+03:00

Mi-am învârtoşat şi io brandul (al minţii) cu gândul la bănetul pe care-o să-l primesc de la madam Udrea.

Notă de plată:
- curent electric: 2 kilowaţi x 2,58 RON (cred, nu prea ştiu să descifrez mizeria asta de factură Electrica);
- pixuri colorate (am făcut machete, mă jur!): 3 culori x 2,5 RON/pixu (că erau de-alea cu gel);
- hârtie (ce-i drept reciclată, da v-o dau de nouă!): 3 foi x 1 leu/ fila că era Canson; nu ştiţi ce-i aia? Perfect!
- creaţie - aci ne înţelegem noi!
Total:
1.000.065, 43 €, fără TVA, că ne-nţelegem noi.
Uitasem timpul: 30 min. x 500 €/min. şi echipa, că suntem trei. Deci
Total final:
7.001.908, 76 €. Merci!

Update: Dacă n-aţi văzut varianta Ion Barbu a brandului, acum e momentul. Ia de vedeţi.

Ce dumnezeu!?

2010-08-05T00:45:00.003+03:00

De când nu mă mai uit la televizor am un simţ cu totul deosebit de-a prinde exact momentele cele mai „semnificative” din deversările haznalei politico-jurnalistice de la noi, ba chiar în direct. Astfel că-n ultimele două, trei săptămâni „am fost pe fază” la: delirul DD-ului (nomina sunt odiosa!) despre partidul său şi candidatura sa la preşedinţie, dezgroparea tiranilor răposaţi, iar în seara asta, discursul preşedintelui.

Astă-seară, băsescul nu s-a dezis de sine. Căluţii lui de bătaie nu s-au schimbat. În continuare vorbeşte despre „acţiunile parlamentului” (confuzia de termeni despre care am mai vorbit), despre „moguli şi televiziunile lor”, etc. patriciu, etc., lideri de opoziţie odihniţi etc. Eternele ironii ieftine care i se pot trece cu vederea unui bloger de rahat cum sunt eu, dar care nu „dau bine” la funcţionarii unor instituţii ale statului. Mai ales atunci când miza, cum am mai spus, e democraţia.

Altceva m-a amuzat peste măsură. Anume raportul preşedintelui cu divinitatea, extrem de cuvios şi curios în acelaşi timp. Cuvios pentru că-l invocă, curios pentru că preşedintele însuşi mi-a părut în seara asta un Iahve extrem de veterotestamentar: coleric, inconsecvent, linguşitor (cu naţia), ameninţător, gata să pedepsească etc.

Aşadar, iată un citat din preşedinte:

„...noi aveam două mari probleme: statu' uriaş cu cheltuielile lui şi cheltuielile sociale. Restructurarea statului uriaş, modernizarea statului a început, să spunem. Să dea dumnezeu să se facă într-o modalitate în interesul instituţiilor...”

Observaţi două lucruri: Numai dacă vrea dumnezeu „să dea” se modernizează statul. Bine, modernizare a statului ar trebui să însemne, printre altele, şi ruperea lui definitivă de biserică şi, ca efect, dispariţia politicienilor pelerini de campanie electorală sau de sărbători oficiale. Dar în fine, nu despre asta-i vorba acuma... Apoi, dac-am înţeles bine din înregistrare, preşedintele a folosit diateza reflexivă: „să se facă”. Altfel spus modernizarea se va face nu de ei, nu de noi, ci de la sine, cu unică intervenţia lui dumnezeu, desigur dacă vrea. Despre voinţa lui dumnezeu nu speculez, dar mă-ntreb dacă adonai are să fie de acord cu scăderea drastică a veniturilor preoţilor săi? Ar mai fi ei, în caz c-ar rămâne nebugetaţi, interesaţi de respectarea decalogului măcar? Ar păstori turmele de enoriaşi cu aceeaşi râvnă? Ori ar face cum fac profesorii şi doctorii: şi-ar băga picioarele sau ar pleca dincolo? Ori poate s-ar reprofila? Oare ce muncă ar putea presta un ex-preot?

Al doilea citat. Un fel de răspuns la întrebarea: „ce face preşedintele în vremuri de criză?”

„Aşa cum este, (PDL) este singurul partid care şi-a asumat un program de austeritate. Mă rog la dumnezeu să-l şi implementeze...”

Mi-e greu să cred că boc e dumnezeu, sau că preşedintele se roagă la boc. Dintr-un punct, să-i zicem, ateu de vedere, preşedintele şi-a cam băgat picioarele-n ea criză şi nu face absolut nimic întru scoaterea patriei din marasm. Singura soluţie limpede pe care-a dat-o a fost, foarte pe scurt spus: „Emigraţi, voi oropsiţi ai soartei!” Pentru că numai un dumnezeu ne mai poate salva, ar fi adăugat un şi mai mare clasic la cele spuse de prezident.

Până la următorul post aveţi de citit două titluri pentru a înţelege ce nu m-am priceput să spun:

Firea românilor, coordonator Daniel Barbu, apărută la Nemira acum câţiva ani buni. Mai ales studiul, sau studiile, nu mai ţin minte foarte exact, despre vodă şi despre „mare mila sa”

Etica protestantă şi spiritul capitalismului, a lui, exact!, Max Weber. Şi meditaţi la următoarea problemă: ce fel de capitalism e cu putinţă într-o societate ortodoxă?

O zamă de cuvinte 4

2010-08-03T22:48:00.003+03:00

Ştiţi reţeta exerciţiilor de spiel: legende noauă pre stil vechi şi pe stiluri noi.

Legenda bobleţilor din Bagdad

Dară când nice nu s-au fost înscăunată bine vodă Trăian zis Cârmaciu, zice că s-au fost dusă tri valahi juni bobleţi să vază cetatea cea mândră oarecând a Bagdadului şi s-aducă de-acolo veşti norodului din ţara lor mumă.

Însă în vremile alea, în cele părţi ale Mezopotamiei, căriia-i zice ast fel din pricină că-i îmbrăţoşată din doauă părţi de ape ce izvorăsc din grădina Edenului, era mare zaveră şi să certau cu războiu necredincioşii unii pă alţii şi toţi de-a-mpreună certau cu boambe şi cu foc grecesc pă creştini. Iac-aşa, de cum puseră picerele pă pământul care oarecând a fost în puterea rigăi Dariu al perşilor, s-au fost pomenit junii noşti umflaţi ziua nămiaza mare de procleţii urmaşi ai lui Mohamed şi duşi într-o peşteră, iară hrăpitorii lor au spus lui vodă Trăian şi dorobanţilor lui că să li să plătească greutatea acelora în bani buni, alt fel, de nu li să va plăti cu de-a-măruntul până la ultima leţcaie, unde le stau acelora picierele le va sta doară şi căpăţânele.

Şi iac-aşa i-au ţinut la popreală pe nătărăii ceia sturliubatici preţ de-o lună, de nu mai bine, tot ameninţând că acuş le desparte capetele de trup şi-i dă cioarelor să le mânce leşurile.

Şi-apoi, într-o vreme, cum-necum s-au înturnat doară junii ceia şi vodă Trăian i-a priimit când au coborât din pasărea a de hier, iară norodului a zis că doară iscoadele şi caraulele sale i-a scos pe-aceia din robia Bagdadului şi din ghiarele cele crunte ale păgânilor. Apăi drept vă zic, să nu credeţi că nu s-au aflat destui cârtitori să spuie că iscoadele lui vodă au fost arginţii, iară nu cum zis-a dânsul.

Şi când hronicarul a hi de mult oale şi ulcele să va afla şi adevărul.

Stil pseudoterorist

Inshallah! La mine Omar cheamă şi io de la Siria va scriu la voi, rumani, acuma ca sa ştiţ cum io vorbit cu brofesoru ghestiune asta, cu rapire. Şi noi înţeles unul la altul: el dam banii, io ghiaurii dam la el. Ca io aflat unde ghiauri trei tâmpiţ estem. Şi batut balma cu brofesor şi facut schimb ginztit, Allahu akbar. Însa brofesor, neam de gâine ghiaur necredincios, nu ţinut vorba care dat mie-n faţa lui Allah, slavit fie numele la el. La Allah, mei, nu la brofesor, care bagat la mine la buşcarie. Mai, io la buşcarie la rumania nu stam, ca nasol condiţii estem. Io nu dorm cu ghiaur împuţit la celula. Aşa ca bolnăvit la mine şi ghiauri proşti crezut la mine şi lasat liber. Eu daca vazut la mine liber, urcat avion şi, cu ajutorul lui Allah, care mare estem, ajuns cu bine la Siria, muldzumesc frumos. Aici la Siria frumos estem, soare şi nizip ca la mare la voi, pazarlâcu merge, inshallah!, banii am, nevasta şi gopii venit la mine de la rumania. Şi vreau sa va muldzumeşte la voi, la rumani, care facut la mine fericit. As-Salam Alaykum!

Stil prezidenţial

(a se citi eventual cu vocea actualului preşedinte)

Stimaţi concetăţeni... vin astăzi aci, în faţa dumneavoastră... pentru a face public faptul căăă serviciile-noastre-secrete au repurtat o mare victorie în lupta împotriva terorismului. Altfel spos, ne-am băgat deja un picior în axa Bucureşti-Londra-Uaşinton. Sunt absolut convins căăăăă partenerii noştri din NATO sunt deja la curent cu victoria serviciilor noastre şi căăăă vor considera românia ca pe un partener de nădejde în lupta împotriva terorismului. Ţin să le molţomesc pe această cale şi serviciilor secrete americane care ştiu ce s-a întâmplat în realitate, dar îmi acordă acest răgaz de cincizeci de ani până să desecretizăm dosarul răpirii. Nu în ultimol rând le mollţomesc celor trei jurnalişti, aci de faţă, pentru căăăă s-au lăsat răpiţi pentru binele patriei noastre şi pentru o mai bună imagine a româniei în lome. Vă molţomesc mollt. Să trăiţi bine.

Povestea nepovestită a poveştilor

2010-08-01T13:28:00.003+03:00

Dilema veche din 22-28 iulie a.c. conţine un dosar despre aşa-zisa „literatură mică” la noi, adică despre ceea ce s-ar putea numi, ceva mai precis, literatura de consum. „Textele şi opiniile” ce alcătuiesc dosarul aparţin în mare măsură unor scriitori, cu vreo câteva nenotabile excepţii. Ciudat sau nu, nu prea m-am lămurit ce-i cu literatura asta decât la ultima pagină, adică la articolul Marilenei Şerban, profesoară de literatură română din câte mi-am dat seama, iniţiatoare a unui program de lectură pentru elevi - lucru lăudabil altfel.
Până s-ajung la pagina cu pricina să vă spun ce „revelaţii” mi-au furnizat opinenţii:
1. cartea e un produs, scrisul e o afacere (Alina Miron); în plus unele sunt bune, altele sunt proaste (C. Zarojanu), ba chiar orice scriitor poate produce şi din unele, şi din altele (acelaşi C.Z. şi Radu Paraschivescu);
2. scriitorul băştinaş crede c-ar fi o indecenţă să considere scrisul o meserie (R.P.), el/a nu se poate abţine să fie genial (Michael Hăulică);
3. crezându-se genial, scrie pentru premii, căci nefiind citit, confirmarea nu poate veni altfel (R.P.), idee confirmată involuntar de A.M., care declară ingenuu că cele două premii obţinute sunt cele mai valoroase lucruri cu care a rămas din experienţa de autoare de literatură pentru copii - căci „dragostea părinţilor şi-a copiilor” nu se pot atârna pe perete;
4. la noi, literatură de consum nu se există şi nici nu poate pentru ca să, din următoarele pricini, expuse toate de Florin Lăzărescu: a) nu are consumatori, se uită toţi la teve; b) cititul e o activitate în curs de dispariţie; c) productorul literaturii de consum nu vrea decât să dea un tun, frustrat fiind de „breaslă” - aci mărturisesc că n-am prea înţeles ce vrea să zică, dar o fi ştiind mnealui mai bine.
N-am priceput de ce s-a consumat hârtia pentru aşa neînsemnate „adeveriri”. Nici nu mai zic că lu' Cartianu Grigore i s-a dat o pagină întreagă pe care-a umplut-o cu vreo zece enumerări cu câte cel puţin şapte, opt termeni, şi multe clişee, aproape tot atât de multe clişee câte propoziţii.
Aşa am ajuns la ultima pagină. Unde profesoara de care ziceam mai sus face următoarea afirmaţie înlemnitoare: „Frecvent, mai ales la liceu, ei (elevii, n.m.) resping literatura mare, o simt neadecvată lumii în care trăiesc.” Asta după ce ne dă liste cu cărţile pe care le citesc azi puştii care citesc: romane fantasy, horror, thrillere, dar şi destule cărţi pe care le catalogăm la „literatura mare” (Sallinger, Buzzati, Sorescu etc.). Nu mi-e clar ce-a vrut să spună realmente doamna profesoară Şerban, dar ce-a ieşit n-are nicio noimă. Din două una: ori doamna nu ştie pe ce lume trăieşte - cum ar putea Harry Potter să fie „adecvat lumii” de azi? -, ori n-are har să le explice elevilor, „mai ales de liceu”, „literatura mare”. Însă pe mine afirmaţia cu pricina m-a dumirit instantaneu.
Ca să zic aşa, Alina Miron era cât pe-aci s-o spună pe bune. Articolul dumneaei începe aşa: „Adesea, colegii de presă îmi spun că autori de cărţi de poveşti nu prea există în România”, însă se referă strict la poveştile pentru copii.
Ori tocmai aci, zic eu, stau multe din răspunsuri la felurite întrebări privind această eronat numită şi considerată „literatură mică”. Spre exemplu, de ce nu are literatura asta consumatori? F.L. zice că din pricină că au migrat în masă spre media. Bun, şi ce văd ei acolo? Putem chiar exagera: de ce o fi avut diaconescul atâta rating la zilele-lumină de „investigaţie” a dispariţiei Elodiei Ghinescu? Ce auzeau - că de văzut mai nimica?
Altă întrebare: observă unii opinenţi că cele mai comerciale - a nu se confunda cu cele de aşa-zis „consum”, cum se întâmplă uneori prin dosar - cărţi de la noi sunt nonficţionale, ori „dincolo” tocmai cele de ficţiune sunt cele mai vândute, citite, etc. Ce ne spune nouă asta? Ce scriu deci scriitorii noştri? Sau mai bine ce nu scriu ei? Ce caută publicul? Serile, şi le petrece vizionând ce?
Răspunsul îmi pare mie a fi unul singur: povestea, poveştile. De-aia se uită mămăiţele la telenovele, pentru poveste. De aia nu se mişca lumea din faţa oteveului, ca să audă sfârşitul poveştii Elodiei, şi să audă poveştile celor implicaţi în povestea ei. De aia stau unii cu ochii la reality shows cu vedete târâte prin nămoale, să le vadă puse şi-n altă poveste decât în cea în care-i cunosc deja foarte bine - nu doar să le vadă umilite. De-aia sultanul Shahriar a stat atârnat o mie şi una de nopţi de buzele Şeherezadei, pentru poveste.
Dacă e o specie dispărută din fauna scriitorimii de la noi e specia povestitorului. Nu numai pentru copii, stimaţi colegi ai Alinei Miron. Dar mai ales pentru adulţi, domnule Lăzărescu. Într-adevăr, greu de prevăzut un viitor luminos literaturii noastre în genere atâta timp cât unii vor spune: „Cititorii-s proşti, nu io, nu io, ăsta care nu-s în stare să scriu o poveste” care să prindă, să captiveze, să aresteze, să facă degetele să sfârâie tot întorcând paginile. Pe copertele oricărui bestseller american, de exemplu, e nelipsită formula asta: „a real page-turner” sau ceva comparabil. De ce oare? Ţine de marketing, nu mă îndoiesc, dar asta-i dă „clientului” impresia de foarte multe ori confirmată că are-n faţă o poveste pe care o va citi, cum se spune la noi, „cu sufletul la gură”.
Îmi permit, ajuns aci, să şi speculez puţin. Modernii, şi mai ales avangardiştii, au rupt literatura de poveste, n-au rupt literatura în două, cum s-ar putea crede. Au rupt-o de povestea-basm, au rupt-o de povestea-basnă, de povestea-eroică, epopeică, lăcrămoasă, de romanţul bizantin etc. Tocmai, doamnă Şerban, ca să producă o literatură „adecvată lumii” în care trăiau, una mult mai lipsită de sens decât cărţile lor. Scriind şi rescriind „povestea lui orişicine”. Ori, cei care nu caută neapărat „semeni” printre scriitori, ci povestitori, cei care nu caută neapărat „adevăruri” în cărţi, ci poveşti au rămas, la noi, fără literatură. Au rămas fără povestitori şi deci fără cărţi. Ce-aveau de făcut? Mai precis ce le-a mai rămas de făcut? Să se refugieze, cum zice F.L., în mass-media. Pentru că acolo găsesc din plin. Nu s-ar putea întoarce la carte, zice acelaşi autor, probabil din resentiment şi ca să-şi justifice insuccesul.
Mă îndoiesc, pentru că am văzut cu ochii mei şi-am auzit cu urechile mele o doamnă care în cel mai bun caz era maistră-confecţioneră, demandând Îngeri şi demoni, pentru că citise Codul lui Da Vinci - şi-o spunea în gura mare. Aşa că buba, n-am chef să mai repet, o găsiţi la finalul acestui articul.
P.S. Cică 51% dintre români n-au cumpărat nicio carte anul trecut. M-ar fi interesat să ştiu câţi n-au citit niciuna. Apoi aş vrea să ştiu câţi dintre cei care nu citesc de obicei au plecat dincolo şi câţi au rămas aci. Şi mai ales, câţi dintre politicieni şi dintre oamenii de afaceri citesc, şi ce anume. Adică vreau o imagine exactă a procentului de proşti din patrie. Cum zice Livius Ciocârlie: îmi place prostia la vedere. Altfel spus, mai vreau dosare de-astea cu scriitori de calibrul lui Cartianu. Scrie mai prost decât vorbeşte. Şi-i cam gângav. :))

O zamă de cuvinte 3

2010-07-30T20:34:00.009+03:00

Episodul 3 din Legende noauă, altfel spus din Exerciţii de şpil

Legenda pruncului adamantin - pre stil vechiu

În vremea când s-a început a să vedea că Lăcustă Vodă s-a hainit la inimă, s-a fost născut pe Argeş în gios, pe un mal frumos, un flăcău căriia ursitoarele i-au proorocit c-a avea zgaibaracele meştere la cotcălabă şi c-are să-i placă a se-nveşmânta în atlaze şi mătăsuri bogate, dar că şi-a face darurile sale praf şi pulbere. Şi crescând el, dănacul nost, a venit o vreme când i-a părut sălcie vieaţa-n târgul Piteştilor şi, bizuindu-se pe meşterşugul său în cotcălabă, de-i zice şi hapucrac, şi chiar pilabă, la care nu-i vorbă era maistru, dară tot nu ca Regele Hagiu, s-a strămutat în Bucureştii cei de pierzare, unde răle obiceaie deprins-a. Iară sfătuitorii de rău n-au lipsit dimprejuru-i şi-i ziceau că-i Adamantin, şi Olmaz îi mai ziceau, de-a crezut biet voinicul nost c-aşa are să-i fie toată vieaţa. Dară nici acolo nu s-au fost mulţumit cu cele ce i-a dat soartea, ci s-a lăsat momit cu arginţi mulţi de s-a dus tocmai în ţinuturile talienilor, iară de-acolo s-a nevoit de-a ajuns taman în insula Albionului, unde era ţinut pe palme de parcă ar hi fost fecior de-mpărat. Iară la nasu-i nu-i mai ajungeai nici cu prăjina. Dară soartea cum l-a urcat, aşa l-a şi coborât, ba mai răpide de-atâta. Şi de la nas i s-a şi tras, căci o paceaură cu care-şi făcea dănacul nost mendrele neruşinate l-a fost pârât la mai marii săi şi la toată lumea că-i place a trage ştiup pe nas. Aşa că aceia l-au şi alungat şi l-au certat, şi l-au dat pe mâna juzilor din Şviţera care l-au lăsatu-l-au şi fără ultimul şfanţ.

Şi iacă aşa n-a putut scăpa flăcăul cela de ursita lui. Iară io închei zicând că unde nu-i cap vai de picere, şi de aur de-ar hi să hie.

Stil miticist

Domnule, maaare jucător! Daaa... Io întotdeauna am zis, io am zis încă de-acu muulţi ani, că bag mâna-n foc că Mutu o să ajungă mare. Am avut dreptate? Ei, vedeţi... Îl ştiu de când juca la Argeş, domnule. Io am ochiul format, domnule. Că nu-s de ieri, de azi nici eu... De-atunci am văzut la el c-avea calităţile unui mare jucător. Ascultaţi ce vă spun, şi atunci era un adevărat lider. Şi dup-aia la Dinamo, dom'le, când l-a luat Dinamo, a jucat meci de meci. Şi dădea goluri, dom'le. Păi degeaba-i zice lumea briliantul? Că el peste tot pe unde-a fost a dat goluri. Nu degeaba l-au luat, domnule, italienii. Păi ce? Ăia nu se joacă, domnule. Au oameni, au scautări, au infrastructură... Şi s-a văzut, s-a văzut c-a ajuns un adevărat lider, căpitan la naţională, şi la Fiorentina, golgheter, cu meciuri bune în Europa. Sigur c-a avut un ghinion cu Celsi. Hai, domnule, dă-o dracului, că era tânăr. Aşa-i când eşti tânăr, mai calci strâmb, mai pui botu' la savarină, dar uite, nu v-am zis eu?, c-a trecut şi peste problema asta ca un adevărat lider. Şi-acuma la Fiorentina e titular incontestabil. Ce spuneţi? L-au prins dopat? Aaa, păi atunci nu mai scapă. Nu mai are nicio şansă. Şi e păcat, dom'le, că era mare jucător. Maaare jucător a fost! Părerea mea...

Notă: Cotcălabă, hapucrac şi pilabă denumesc, cum v-aţi putut da seama, fotbalul şi-s forjate prin compunerea unor regionalisme.

O zi din viaţa unui ceauşist... 7 observaţii şi o întrebare

2010-07-28T23:03:00.004+03:00

După compunerea cu „amintiri din copilărie” de ieri, revin cu câteva scurte precizări. Pornesc de la bănuiala că destui din ceauşiştii de modă nouă ştiu cum şi ce era înainte de 89. Altfel spus au răspuns în „cunoştinţă de cauză” - nobilă a comunismului (ce dublu oximoron!).

N-am să vorbesc despre nostalgie - a făcut-o excelent Doru, vezi aci. Am s-o iau în amonte însă pe firul unei teme politice ce bântuie Europa de vreo două secole şi jumătate încoace.

Prima observaţie. Al doilea articol al Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789 zice că orice asociaţiune umană are ca scop prezervarea „drepturilor naturale şi imprescriptibile” - sunt patru şi numai patru - ale tuturor cetăţenilor săi. Sondajul pomenit şi mult discutat demonstrează că dintre concetăţenii mei 41% ar renunţa (bucuroşi?) la cel puţin două: la libertate şi la dreptul de a se opune opresiunii. S-ar mulţumi altfel spus cu cele două rămase: egalitatea şi siguranţa, de unde fac

A doua observaţie. Regimul dinainte de 89 era egalitarist doar în teorie- citeşte ideologie. Nomenclaturiştii de-atunci, „cadrele şi activiştii de partid”, erau tot pe-atât de egali cu restul cetăţenilor pe cât de egali sunt azi noii îmbogăţiţi sau membrii de seamă ai diverselor partide cu noi, ceilalţi. Instrumentele diferă. Ăştia au bani, aceia aveau carnet de partid. Ar mai rămâne deci siguranţa, ceea ce mă obligă să pun

Întrebarea. Despre ce siguranţă poate fi vorba într-un stat ai cărui membri şi-au cedat dreptul de-a i se opune? Despre una politică în niciun caz, căci pentru a avea parte de aşa ceva trebuie printre altele să ţi se recunoască statutul de cetăţean liber (adică de a vorbi atunci când eşti victima unui abuz, de a te asocia cu cei cărora li se fac lucruri la fel etc.). Despre una economică atunci? Cum se zice: „pe vremea aia toată lumea avea un loc de muncă”. Căci, nu-i aşa?, atâta vreme cât „stăteai în banca ta şi-ţi vedeai de treabă, nimeni nu putea să-ţi facă nimic”. Da, numai că depinde de cea dintâi: despre cei care munceau la canal nu cred că se poate spune că se bucurau de siguranţa locului de muncă. Poate de Securitatea de la locul de muncă...

A treia observaţie. Nu cred că într-o situaţie comparabilă doar românii ar avea astfel de reacţii faţă de establishment, pusee de paseism, de reacţionarism şi de resentiment. Norodul - oricare ar fi el - cade uşor pradă ispitelor extremismelor, cu asupra de măsură când burta e goală. La urma urmei cu ce e mai bun Berlusconi decât Băsescu? Cu ce-s mai breji flandrezii decât naţionaliştii de etnii diverse de la noi? Sau nemţii de extremă dreaptă? Sau austriecii cu aceleaşi opţiuni politic-sociale?

A patra observaţie. În genere masele nu se interesează de politică decât atunci când burta e goală. Atunci are opinii, iar opiniile lor, cum se vede, sunt din cele mai infecte, tocmai pentru că hrănindu-se cu aer, vânturile sunt la ordinea zilei. Vezi afluenţa de botanţi la trecutele alegeri. Nu anticomunismul a mobilizat masele. Probabil nu ne-a fost destul de clar că miza lor a fost una strict economică. Guvernului cred că nu-i este foarte clar nici acum acest lucru. Din nefericire pentru noi, n-avem oameni politici, dar avem nişte „animale politice” - cel puţin unul! - extrem de versate-n manipularea maselor. Avem parlament, nu ştiu pentru cât timp, dar n-avem parlamentarism.

A cincea observaţie. Apropo de parlament. Aş zice că un brânci considerabil pe panta resentimetului şi-al nostalgiilor ceauşiste, l-a dat băsescul. Tocmai prin ofensiva lui împotriva parlamentului. S-a jucat în iarnă o imensă miză: aceea a parlamentarismului. Prin confuzia terminologică întreţinută de preşedinte, căruia nu-i conveneau parte din parlamentari, s-a ajuns, datorită minţilor goale de idei - deci uşor impresionabile - ale alegătorilor lui, să se voteze restrângerea Parlamentului. Observaţi că băsescul şi bocul înşişi au pedalat pe câştigurile economice ale unui parlament redus.

A şasea observaţie. Democraţie fără parlament nu există.

A şaptea şi ultima observaţie. Marea Adunare Naţională n-a fost niciodată parlament.

O zi din viaţa unui ceauşist de modă nouă

2010-07-27T22:37:00.002+03:00

La articulul anterior un anonim ne atrage atenţia că 41% dintre români l-ar vota pe cneazu Calfă. Acuma, că or fi 41 de procente din cei cu drept de vot sau nu, cifra e oricum mare. Aşa că să vedem ce ne doresc aceşti conaţionali, şi mai ales ce-şi doresc pentru ei înşişi.

06:00 coadă la lapte. În spatele alimentarei, tovarăşi şi tovarăşe, inclusiv pionieri şi chiar şoimi ai patriei aşteaptă cu nerăbdare maşina. Multă tăcere, oamenii-s încă adormiţi. Consultă din când în când ceasul. Timpul e strâns. Când vine maşina o iau repejor la goană spre micul dejun. Nu neapărat bucuroşi c-au pus mâna pe-o sticloanţă de lapte sau nişte borcănele de iaurt. Destui rămân cu buzele umflate pentru că cei din faţă au luat pentru toată scara.

06:54 micul dejun. O să-l descriu sortiment cu sortiment din propria experienţă, tipică aş zice, nefiind pui de activist. Ouă ochiuri, maxim două. Lapte, când nu era, ceai de chimion, unt doar la zile mari, adică când vreun membru al familiei repurta o victorie a răbdării la vreo coadă, vreo dulceaţă făcută la ţară. Salam? Ce-i ăla? Caşcaval? De unde?

08:00 - 14:00 programe diferite pentru mari şi pentru mici, adică muncă ori şcoală. Care, bineînţeles, „se făcea, nu glumă”. Altfel spus: interzis a se lăsa corigenţi, interzis a se exmatricula elevi. Să vă spun de campionul tuturor absenţelor, un amic de la bloc, care numărase-ntr-un an câte n-ar putea face o clasă-ntreagă azi. Sigur, n-a luat bacalaureatul, dar asta pentru că i-a venit rândul taman în 90. Iar cneazul era mort de câteva luni. Ce făceau adulţii între orele astea, n-am idee. Bănuiesc că munceau cu spor.

14:30 prânzul. Nesemnificativ, aşa că trecem peste. Totuşi, dacă insistaţi: o ciorbă lungă, aceeaşi, cât mai multe zile. Vreo câteva aripi schiloade de pui schilozi, eventual nişte gheare pentru savoare. Apropo de pui şi de tapajul contimporan cu „hrana sănătoasă”, să vă-mpărtăşesc foarte puţin din experienţele unui puşti de liceu care făcea practica - mai ţineţi minte? - în fermele avicole de pe lângă oraşul de baştină. Cei cu inima slabă pot sări peste paragraful ăsta. Orice nezburătoare din specia Gallus gallus domesticus care trăgea să moară intra într-un ţarc special de care angajaţii din ferme ne spuneau că-s pentru... consum intern. Şi nu zăceau doar pentru că, noi, uteciştii conştiincioşi, ratam locul unde trebuia să le vaccinăm şi le înţepam creierele, lucru care producea nişte zbateri ce-ţi făceau milă, ci în primul rând pentru că minunatele condiţii oferite găinilor nu erau foarte diferite de-ale noastre, ale celor din specia Homo sapiens sapiens. Doar că ele aveau parte şi de nenumăraţi şobolani. Şi de-un sistem imunitar mai bun, probabil. Bun, am mâncat, să trecem la programul de timp liber.

15:00-20:00 asta era perioada minunată a zilei pentru orice elev al patriei. Eu unul aşteptam cu nerăbdare momentul sublim când se lua curentul. Dacă era şi iarnă, asta-nsemna că între 16:00 şi 18:00 ori chiar mai târziu, lăsai baltă învăţatul şi alte activităţi de-astea şcolăreşti, că doar n-o să-ţi strici ochii la lumânare, lămpaş, etc.! Bine, nu-i vorbă, iarna lampa rămânea totuşi aprinsă căci dădea căldură. La fel şi toate ochiurile aragazului. Era frumos cu lumina aia albastră în bucătărie, ţiu minte de parc-ar fi azi. Asta nu-nseamnă că pe vremea aia nu se inventase caloriferul - erau calorifere în toate casele românilor, doar că aveau un rol strict decorativ, deşi erau urâte ca dracu!
Acuma, partea asta din zi era plină de o tensiune, de o, cum să-i zic?, nelinişte, angoasă chiar. O întrebare stăruia în minţile tuturor blocatarilor: dar dacă...? Dacă la alimentară, acuma când io stau degeaba, sau iar moşmondesc ceva sub Dacie, „se bagă” ceva, orice-o fi: pâine, măcar semi!, tacâmuri, din puii ăia holerici, bere, fie şi Vraja Crasnei, mezeluri, unt, ouă, în fine, ceva ce-ar putea fi digerat de stomacul unui muncitor al republicii socialiste? Dacă se bagă şi eu nu sunt pe fază, nu-s bine-nfipt la coadă? Ia să-l trimit io pe ăla micu', că cine ştie? Şi uite-aşa, noi, ăia micii, ne făceam veacul mai trăgând chiulul de la coadă, lăsând sacoşa în loc - ce minunat semn al prezenţei! o sacoşă goală!. Dar şi dacă veneau tacâmurile şi dădea dracu să fii înfipt, greu scăpai! Cu viaţă, vreau să zic! Ţin minte că la nişte tacâmuri de-astea cu greu m-a scos tata din grămada spontană de proletari. Sub tălpi nu mai simţeam cimentul alimentarei „Moldova”, simţeam însă că plămânii mei sunt complet lipsiţi de aer. În momente de-astea, în astfel de situaţii-limită „se călesc” marile caractere şi mai ales se fac marile alegeri, se iau marile decizii. Între aer şi tacâmuri 41% din contimporanii mei, ar alege iarăşi tacâmurile.

20:00-22:00 Curentul venea în cele din urmă, taman bine să pornească poporul televizoarele să-l vadă pe „cel mai iubit fiu al patriei” făcând, zicând, „înfăptuind măreţele idealuri”, „ţinând o cuvântare”. Nici nu se termina bine Telejurnalul, că urmau nişte documentare, reportaje sau aşa ceva din viaţa partidului, cu realizările tovarăşului, producţia la hectar etc. Nu vorbim de ziua de sâmbătă care era cu totul specială, având program teve şi la amiază - Ovidiu Tudor Samuilă!? numele ăsta-mi răsună în acest moment în cap, dar nu-s prea sigur din ce pricină. După care, aşa cum începuse, programul teve se prefăcea brusc praf şi purici şi te puteai duce liniştit la somn, convins că ţine de foame până a doua zi, lumină pentru aşa ceva nu trebe, iar căldură câtă produci atâta ai dacă te acoperi bine cu o pătură, două, trei, funcţie de etaj, de materialele de construcţie ale blocului etc.

Ce-ar mai fi de zis, acum, când omul muncii doarme? Că 41% din populaţia republicii capitaliste ar face bine să aibă grijă ce-şi doresc?

Hitler şi cosmeticele

2010-07-24T21:41:00.005+03:00

Citez din memorie: „Eu cred că există oameni care trebuie să conducă, iar ceilalţi să fie sclavi şi să producă pentru ei”. Aşa s-a încheiat acum o jumătate de ceas emisiunea lui Florin Iaru de la Realitatea. Sunteţi şocaţi? Vă miroase/pute a extremă dreaptă? A imbecilitate? Aveţi vreo vagă bănuială cine-a emis asemenea enormitate? Vă las deocamdată în suspense. Până-l luăm la muştrul pe moderator care-ar fi trebuit totuşi să dea un alt final emisiunii sale. Unul, să zicem, mai democratic, temperând, dacă nu chiar contrazicând, afirmaţia menţionată.

Chiar dacă pare, afirmaţia de mai sus nu e nicidecum nietzscheeană, e de-a dreptul fascistă - atâta a priceput şi Hitler din Nietzsche. Asta în ciuda faptului că emitentul amintitei ziceri are nostalgii comuniste, după cum a dovedit afirmând răspicat că-n anii 70 era mai bine decât acum, adică în românia, nu aiurea. E drept, pe-atunci perzoana în cauză îşi trăia pubertatea şi adolescenţa.

Există o specie de nostalgici, mult mai periculoşi decât pensionarii care-l regretă pe banca din faţa blocului pe dicktatorul răposat, specia celor aflaţi acum la maturitate, nostalgici de generaţie secundă. Născuţi prin anii 50-60, confundă „epoca de aur” a ceauşescului cu epoca de aur a copilăriei, destui din ei sunt oameni de afaceri sau politicieni. Adică oameni cu influenţă, cum se zice. Nu mai spun că de-ntâi mai am auzit chiar şi dudui de vârsta mea, adică pe partea greşită a lui 35 (ce tragedie trebe să fie asta pentru o femeie, vă puteţi imagina!), care oftau de dorul petrecerilor populare, a discotecilor (alea cu miliţian la uşă, probabil), etc. dinainte de 89. E absolut limpede cred de ce un individ ca ăştia e mai periculos decât o mie de pensionari înfuriaţi. La urma urmei ei au adus din comunism buna tradiţie a şpăgii, ei au „implementat-o” în afaceri, ei sunt cei care-au „pus serios umărul” la parcursul politic şi social şi economic al ţărişoarei. Iar acum nu-i mai încape ecranul teveului de câte lecţii de morală au să ne dea.

Să nu mai prelungesc inutil misterul: nazista de serviciu a săptămânii este Monica Tatoiu (cred că diacriticele au scăpat nesemnalate la corectură). Nu mă miră foarte tare că numita gândeşte astfel, asta o fi învăţat din metoda oriflame de lucru. În mod cert mulţi dintre nostalgicii de-a doua generaţie a „epocii de aur”, gândesc la fel, incomodaţi probabil de faptul că lucrurile se schimbă mai repede decât pot creierele lor să priceapă. Mă miră însă că n-a văzut câtă dreptate are, şi că exact aşa stau azi lucrurile. Că oamenii generaţiei dumneaei, securişti, nomenclaturişti şi restul sunt înfipţi bine „la butoane” (atâta înţeleg ei din tehnică, butoanele!, ca orice terorist trăgaciul şi siguranţa grenadei) convinşi că ei sunt meniţi să conducă, iar alţii să producă pentru ei. Ori poate a vrut să ne convingă că exact aşa şi trebuie să stea lucrurile, dar că mai avem puţin de lucrat până să facem sclavagismul constituţional.
P.S. Un punct bun, totuşi, a avut emisiunea cu pricina: prezenţa decentă a pletosului care-a candidat la preşedinţie acu 8 luni deja, şi pe care datorită minunatelor televiziuni n-am prea apucat să-l văd. Îl cheamă Cernea nu ştiu cum, şi-n ciuda faptului că-i preşedinte al verzilor, după care personal nu mă omor, o să-l votez la viitoarele prezidenţiale de le mai apuc. Măcar în turul I. Că dup-aia votăm împotriva lui Diaconescu, nu? :))

O zamă de cuvinte 2

2010-07-24T00:35:00.012+03:00

Legenda Lăcustei Vodă - stil vechi

Cică era odată o calfă de papugiu care visa să ajungă regele tutulor papugiilor, cavafilor şi ciubotarilor. Altul însă a fost izvodul soartei, de-a ajuns junele nostru cneaz nu doar piste ai lui, ci piste toată ţara. Zic bătrânii că văzându-să ajuns, Cneazul Calfă a făcut să cură piste norodul numa lapte şi miere, de era dughenele şi prăvăliile pline de năramze cât capul de prunci şi de claponi şi multă mulţămire era-n toate ţinuturile ţării, şi să veselea norodul şi petrecea şi lăuda numele aceluia.

Însă-ntr-o vreme, cneazul Calfă se duse-n ospeţie peste mări şi ţări, în ţara Kitailor, iară când s-a înturnat se schimbase de nu-l mai recunoştea ai lui, că şi ziceau că luase obiceie de-a acelora, de era parcă han tătar şi nu părintele a supuşilor lui. Şi-a dat poruncă cneazul Calfă să nu-şi mai poată scoate omul căruţa pe drumurile ţării după cum îl tăia capul în fiştecare duminică, ci tot una da, şi alta ba. Şi tot astfel, tinerii să nu să mai poarte cu pletele junìii, că pe care-l prindeau îi şi scurtau cosiţele. Iară năramzele şi claponii au dispărutără de la prăvăliaşi, dar a lipsit poporul şi de fărină şi de curechiu şi de crumpli, şi aşijderi şi de untdelemn, iară dacă erea, atunci îl ardeau în feştile că le luase cânele acela şi lumina din case. Iară poporul, răbduriu, a răbdat, că alta nu era-nvăţat să facă, atâta că-i schimbaseră numele şi nu-i mai ziceau cneazu Calfă ci Lăcustă-Vodă, că nu se văzuse aşa prăpădenie şi blăstem pe ţară din vremea faraonilor Eghipetului.

Însă unde rabdă norodul, ori şi cât de răbdător ar hi, atâta jac şi nelegiuire, că se săturase cu asupra de măsură de strâmbătăţile şi cruziile aceluia şi-l alungară de pă tron cu tot cu muierea lui şi-i trimiseră dirept la dracul, unde să află şi astăzi, să le hie învăţătură şi altora care ca el ar vrea să facă.

Legenda Tătucului - stil pensionar

Vai de mine şi de mine, maică, o să-i bată dumnezeu că l-au omorât în ziua de Crăciun (cruce). Că el, iertate-i fie păcatele, ce vin-a avut? ce vin-a avut el? Că nu era el de vină, maică, numa ea, Elena, arză-o-ar focul cel veşnic (cruce), era de vină. Că ea l-a pus să nu dea mâncare la popor şi să ne ia şi ultima-mbucătură de la gură. Da el a făcut fabrici şi uzine, şi-avea toată lumea slujbă. Şi tinerii erau mai respectuoşi şi care nu era studenţi învăţau o meserie şi munceau, nu ca astăzi că-i vezi golănind cât e ziua de lungă. Că n-au frică de nimeni, nici de Dumnezeu (3xcruce), şi fură, şi să droghează. Şi n-a murit nimeni de foame pe vremea lui, că ne descurcam şi noi, ca tot omul, cum puteam... mai ţineam o găină, un porc, care la ţară, care avea părinţi la ţară, care pe lângă bloc, şi trăia lumea! Şi nu se întâmplau atâtea câte se-ntâmplă astăzi, că era lege-n ţară şi nici nu vedeai atâtea la televizor să-vadă poporul numa nenorociri, şi violuri, şi omoruri, şi jafuri cum vezi astăzi. Uite, bărbată-miu, Costică, muncea şi el la fabrică, cum muncea toţi, şi mai aducea ce putea şi el de pe-acolo, şi ne descurcam. Acu ia ăştia şapte piei de pe noi, tot ei să aibă, n-ar avea parte de linişte pe cea lume, şi nu se mai satură şi noi avem pensie mică, vai de sufletu nostru, abia ne descurcăm. De-aia am venit la cimitir, maică, să-i aprind o candelă la mormânt că tare bun om a fost! (Se reia în buclă de la-nceput de câte ori e necesar).

Legenda Marelui Cârmaci - stil echidistant neosecurist

Deci, nu-i adevărat ce se spune: revoluţia română din decembrie 89 a fost revoluţie şi nu lovitură de stat. Eu ştiu foarte bine pentru că am participat la acel eveniment istoric major cot la cot cu domnul Iliescu. Poporul român se săturase de dictator şi s-a revoltat. Şi-a câştigat libertatea. De aceea au murit tinerii în Piaţa Revoluţiei. Ca să scăpăm de tiran şi de familia lui care guverna samavolnic. Nu împotriva comunismului, care-a fost o idee bună, dar greşit aplicată, s-a revoltat tinerimea română, ci împotriva unui conducător care pierduse contactul cu poporul român. Sigur c-a făcut rău, dar a făcut şi multe lucruri bune, nimeni nu poate contesta acest fapt. Nu uitaţi că el nu s-a implicat în evenimentele tragice de la Praga, opunându-se intervenţiei ruşilor în Cehoslavacia. A promovat o politică de apropiere de Occident, de Statele Unite, motiv pentru care a şi primit un împrumut extern, cu care a modernizat România. Ţin să reamintesc aici că el a fost cel care-a industrializat România, el a ridicat marile combinate siderurgice, a construit centrale hidroelectrice. Însă, aşa cum spuneam înainte, s-a înconjurat de o clică care l-a izolat de realităţile de zi cu zi ale poporului. N-a fost bine că a înfometat poporul, că nu era lumină şi căldură. Dar nu trebuie uitat că a lăsat o ţară fără datorii externe, a lăsat uzine şi fabrici pe care după revoluţie n-am ştiut să le gestionăm şi le-am vândut pe nimica străinilor. Toată economia noastră a fost acaparată de străini, suntem o ţară ocupată economic etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc.

O zamă de cuvinte 1

2010-07-22T19:38:00.003+03:00

Legenda crimei perfecte - stil vechi.

Cică în vremea cârmaciului Trăian, era-n cetatea lui Hărman un zapciu cu fomeia lui.

Muierea, c-aşa-s vremile, făcea mai mulţi taleri decât zapciul, într-o cănţălarie de procator, aşa că s-a dus cu ibovnicul ei, hatman de caraule, în părţile Arabiei, la oceanul ce-i zice Indian, să să libovească la fereală de ochii şi gura lumii.

Acuma, când s-a întors din cele părţi de lume unde stăpânesc ăi din stirpea lui Mahomet, cum-necum, a dispărut fomeia într-o noapte. Şi de-atunci nu s-a mai ştiut nimica de ea şi de soartea ei şi tot natul stătea cu ochii-n şcătula cu năluci vrând a afla ce s-a ales de fomeia zapciului. Unii-au zis că i-a făcut de petrecanie zapciul, apelpisit de destrăbălarea aceleia; alţii au zis că zapciul e curat ca lacrima mielului şi că fomeia şi-a luat lumea-n cap şi că trăieşte prin cele crăii papistaşe. Mnealui, zapciul, pus la popreală şi luat la refec de alţi vardişti tot ca el, a ţinut-o pe-a lui: că nu ştie boacă. Şi uite-aşa, nu să ştie nici până-ntr-astă zi ce s-a ales de fomeea acealuia zapciu.

Aceeaşi legendă - stil foarte nou, manelist

deci trecuseră decât doi ani de când era băse preşedinte. asta, pocnitoarea, să lipise cu un gagiu din sepepe... mare sculă ş-ăsta, că ierea căpitan prin iran, ce ierea!, că nu ştiu prea bine, ceva mare-n sepepe orcum, ştii? care iea era advocată, frate, predicatoare. îţi dai seamă că făcea banu' căcălău, nu ca bărba-su, care decât caşchetar ierea. că iea avea birou' iei, cu clentelă, toţi cu banu' gros pă iei, mânca-ţi-aş, nu aşea! deci, ăsta, fraieru', gaboru', când panarama de nevastă-sa era-n dubai şi să freca cu sepepistu', cre' că fierbea, clocea el ceva-n capu' ăla a lui. sau ce ştiu io?, da' io aşa zic. că nu să poate, frate, să dispară femeea aşa, ca şi cum nici n-ar fi fost! băi, orcum, când s-a-ntors iea ici-şa, din Dubai, unde-a fost cu sepepistu', că ierea rea de muscă, iea, ştii?, şi cică-mbârliga la bărbaţi... deşi, zău, mie mi s-a părut cam cotoarbă, deci când s-a-ntors a trecut decât o lună sau aşa, c-a şi dispărut... iea... a dispărut, frate-meu! băi şi s-au pus gaborii pe căutat, organili, ştii?, şi ia-l pe ăla la-ntrebări, pe vardistu', soţu' lu' aia, mă, că unde-i matracuca, că ce-ai făcut cu ea, că ştim noi că tu... ăla, gaboru', nu şi nu, că el nu ştie nimica, c-a plecat paţachina de-acas' şi nici c-a mai văz't-o, că iel nu s-a atins nici de-un fir de păr din capu' iei. şi nici azi, frate, c-au trecut deja trei ani sau câţi au trecut, nu ştie nime nimica. nici procuratura, nici organili. că şi ăla de la oteve ţinea emisiuni douăşpatru din douăşpatru de stătea maică-mea nemâncată, nedormită să vadă-n direct când o găseşte ăla, diaconescu pă elodia. canci!

Locuri comune. Start ratat

2010-07-17T10:18:00.004+03:00

Şi-mi zic precum Bon Scott: „Să fie lumină!” şi
despart ziua de noapte. Mă trezesc. Soarele e de-o suliţă (morning wood!) pe cer. Păşesc pe terra firma (totuşi, stau la IV), evoluez ca un patinator cu genunchii moi după un ţucahara ratat spre toaletă („- Mişto că nu trebuie să aştepţi după nimeni!”, „- Singurul avantaj al burlăciei!” „- Pfff!”). Despart noaptea de zi, numesc ziua zi, etc.. Îmi pun de cafea. Aştept. Îmi pun cafeaua în ceaşcă. Nu aştept: sorb chinezeşte o înghiţitură şi abia apoi îmi aprind o ţigare (pe model Chip Ryan). Deschid cartea - semnul (de carte, fireşte!) cu micul Prinţ, blond şi singur şi uimit pe o planetă mică mov tot unde l-am lăsat, p.132. Citesc - nu spun ce, dimineaţa şi trezirea e o afacere strict personală - ha! ha! Scap ţigarea în scrumieră. Îmi aprind alta. Mai sorb o înghiţitură de cafea. Citesc mai departe.
...a zis: Să fie Lumină! şi a fost lumină. Şi a văzut lumina, că a fost bună, şi a despărţit lumina de întuneric. Şi i-a spus luminii ziuă, iar întunericului noapte i-a spus.

„- În mod cert, naratorul e atotştiutor.” „- ...dar personajul acestei naraţii e, teoretic, un alt atotştiutor.” „- Totuşi, doi atotştiutori nu pot fi. Iar dacă primul nu este, atunci opera sa nu conţine tot adevărul.” „- Uiţi varianta oficială. Naratorul e chiar acest personaj. Doi într-unul - unul atotştiutor.” „- Dar cât self-esteem: să vorbească despre sine la persoana a treia.” „- Mai ales că, deocamdată, nu era decât doi. Sau erau?” „Voi doi uitaţi un lucru: el ştia dinainte că e trei. Doar e atotştiutor.” „-Şi-atunci asta ce e? Repetiţie cu public?” „- O fi şi grija pentru obiectivitate.” „- Bine-bine, dar nu se spune că observatorul influenţează experimentul?” „- I-a ieşit cam prost!” „- Şi-a băgat dracu' coada!” „- Ha! Ha! Ha!” „- ... dar dimineaţa asta e splendidă, nu credeţi?” „Cine zicea că toate dimineţile lumii trec pe un drum fără întoarcere?” „- Păi cine, dacă nu un narator atotştiutor!?”
Morala: Pescăruşii sunt nişte ciori albe.
Morala 2: Erecţia dă direcţia.
Morala 3: Sau invers.

Lit. univ. - raportul SAR

2010-07-11T19:35:00.003+03:00

Textul produs de SAR în favoarea studierii literaturii universale în şcoli mă nedumereşte prin argumentele sale. Dar îmi dau seama că, înainte de asta, mă nedumereşte că niciunul din miniştrii ori secretarii de stat ai educaţiei de până acum nu s-a gândit la ceva atât de elementar şi obligatoriu. Să trecem însă peste latura politicească - o astfel de discuţie n-ar duce absolut niciunde.

Se enumeră acolo fel şi fel de argumente, şase la număr. Unul mai colateral decât altul. Cred că s-ar putea sintetiza astfel: dacă vrem ca vedetele de pe televizoarele la care ne-nchinăm vieţile să fie ceva mai spălăţele (adică având o spumă de cultură şi de valori - par igzamplu, europene), haideţi să introducem literatura universală în şcoli. Cu corolarul: şi alţii - polonejii, cehii, francejii etc. - au făcut-o.

Asta e prima mea nelămurire - adică n-are valoare în sine literatura asta, nu ăsta ar trebui să fie primul argument? A doua vine-ndată, căci, după cum constată unul din cei citaţi în studiul SAR, problema primă şi esenţială nu e că nu se studiază asta sau aialaltă în şcoală, în particular la orele de română, ci iată unde e marea problemă:

Profesorul Zotta constata că mulţi tineri nu citesc literatură pentru că nu ştiu să citească nu opere literare, care au un grad ridicat de complexitate estetică şi artistică, ci texte nonliterare dintre cele mai banale.

Aşadar nu lecţii ori cursuri de literatură universală le-ar trebui urgent elevilor, ci nişte ore de citire în plus. Aci ar trebui să ne umplem de mirare: cum se face totuşi că elevi care nu pricep ce citesc (inclusiv, probabil, textul unei probleme de matematică) absolvesc cicluri şcolare? Dacă din ciclul primar ies puşti doar cu puţin mai alfabetizaţi decât au intrat, ce rost are să le trânteşti pe bancă vreo capodoperă dacă ei abia îi silabisesc titlul?

Mă gândesc că o mai cinstită argumentare, chiar dacă ar deranja „puriştii”, ar fi că totuşi literatura „universală”, adică a lumii, chiar şi numai statistic, are mai multe capodopere decât a noastră. „Şi vrem ce-i mai bun pentru copiii noştri”, nu? Capodopere pe care e obligatoriu să le cunoască orişice individ de pe lumea asta mare. Pentru că altfel argumentul că doar acolo am găsi valori europene, democratice sau mai ştiu io cum, nu ţine. Pot da exemplu două din epistolele lui Ion Ghica către Alecsandri care sunt nişte excelente introduceri şi în limba română, şi în problematica „europeană” (vezi scrisorile despre libertate şi egalitate). Ori nu cred că Ghica, un scriitor ignorat, e prezent cu texte în vreun manual de limba şi literatura română. Şi ăsta e doar un exemplu punctual. Pe de altă parte înşişi autorii acestui raport amintesc, printre argumentele lor, faptul că literatura europeană a influenţat scriitorii români. Ori asta înseamnă că ai noştri au adoptat valorile acelora, şi nu oricum, ci cu toptanul. Cel mai bun exemplu e Eminescu, ultim romantic, ne mai mirăm că e naţionalist?

Că veni vorba de influenţe, se menţionează în raport că autori precum Dante, Shakespeare sau Cervantes n-au avut o influenţă directă asupra scriitorilor noştri. Mă-ntreb ce-nseamnă asta, adică unde a avut Shakespeare o influenţă directă, ce epigoni a avut Cervantes ori Dante, adică unii care să merite luaţi în seamă? Fiecare din cei trei mari e un caz aparte, plus că aceia scriau într-o vreme în care în limba română nu se scria nimic. Ce naiba de argument e ăsta pentru studiul lor?

Nu ştiu cât se insistă la literatura română pe Ţiganiada, mă gândesc că extrem de puţin, fiind în mod fals percepută ca o operă ilizibilă. N-am să zic ca un istoric literar cum că această epopee e Don Quijote al nostru - pentru că nu e, nefiind citită nici măcar în ziua de azi cum era citit Cervantes în timpul vieţii sale (şi sunt cel mai bun exemplu, am încheiat-o abia acum o săptămână) -, ci că se vede din text că Deleanu a citit cu mare atenţie, şi, presupun, cu multă plăcere, capdopera lui Cervantes. Ţiganiada - iată un alt excelent exemplu că în ce priveşte valorile pe care SAR le vrea inculcate în partea jună a naţiei: literatura română, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, se pare că nu stă deloc rău la capitolul ăsta. Problema o fi la selecţie, deci. Adică la programe. Adică la minister.

Să n-o mai lungesc: literatura universală trebuie studiată pentru că trebuie studiaţi marii autori ai lumii ăsteia. Însă trebuie predată de profesori buni (şi bine plătiţi; azi una fără alta, calitate fără recompensă pe măsură, nu să poate!). Şi mai ales profii ăştia trebuie să predea direct literatură şi nu să reînceapă alfabetizarea după care, dacă le mai rămâne timp, să facă şi puţină literatură, universală sau de alt fel. Adică ne trebuie învăţători, calificaţi (şi bine plătiţi, că una fără alta astăzi nu să poate!).

Scurt: complet de acord cu iniţiativa! De-aci înainte ar trebui să-nceapă selecţia textelor, fără alte discuţii.

P.S. Poate că, cine ştie?, caragaţa aia cu Europa, cu valorile etc. o să prindă şi la găşcarii de partid din minister, că ei pun botul la „achiul comunitar”. Argumentarea însă parcă e făcută de nişte unii care-au dat bacu la sesiunea de anul ăsta.

P.P.S Totuşi, cum se face că la noi nu literatura română e cea mai vândută, ci tocmai absenta din şcoli literatură universală? O fi doar o chestiune de marketing al editurilor? (NU!) O fi foamea celor ce-au fost înfometaţi în şcoli? (NU!) Ori... buba să fie undeva în triunghiul bermudelor de vâscoză: autori, profesori, minister - adică la „creaţie, răspândire, selecţie”?

„Shit lives forever!” - 2 fără nicio legătură cu 1

2010-06-06T20:02:00.009+03:00

Lecturi pentru toaletă

Lui Crypto

Sunt un caz rar.

În fine asta cam ştiam deja. Dar uite, mi-a confirmat-o deputatul pedele Pirpiliu într-un număr din Dilema Veche ce s-a învechit lângă tronul ăla unde-s King for some random Day - din pricină de constipaţie. Acolo am găsit dosarul revistei menţionate despre drogurile uşoare. Nimic nou pe frontul ăsta, din ce-am văzut. Aceleaşi argumente şi contraargumente de când e lumea lume consumeristă şi ipocrită şi dezvrăjită, dar plină de vrăjeli. Însă răspunsurile numitului Pirpiliu la întrebările redacţiei întrec măsura acceptată şi de ipocrizie, şi de prostie.

Scriu în cunoştinţă de cauză. Mai mult ca sigur spre deosebire de domnul care pretinde că „a studiat în detaliu acest fenomen”. Zice mnealui că totul începe de la curiozitate, dar

„rare sunt cazurile în care experimentarea se opreşte aici (...) Dacă luăm în discuţie drogurile, aşa-zise, recreaţionale, de tipul marijuana sau ecstasy, atunci dependenţa fizică nu se instalează de la prima doză, dar dacă consumatorului îi place experienţa trăită, cu siguranţă îşi va dori să o mai repete şi, ulterior, să o amplifice, şi în acest mod va încerca o substanţă ce îi va produce efecte mai puternice.”

Oare la ce nu se aplică acest principiu? Îmi place, deci mai vreau? Unde mai pui că, zice mnealui, toate drogurile „...prezintă un grad de risc în funcție de cum reacţionează organismul individului, şi fiecare dintre ele poate fi letal dacă consumatorul suferă de o serie de afecţiuni de care nu este conştient.” Aha, deci, se poate muri să zicem mâncând ceea ce nu ştii că doctorul ţi-ar contraindica, dacă ai fi mers la un control amănunţit.

Îl asigur pe domnul deputat că deşi aş mai băga o iarbă every now and then, spre exemplu chiar acum, iar dac-aş avea nici nu m-aş mai obosi să-i răspund, n-o să sar la heroină. Şi nici la cocaină. Pe de altă parte, îl asigur că deşi am fumat chiar şi-o lună-ncheiată zi de zi de vară până-n seară, când am lăsat-o moale nici nu m-am tăvălit în chinuri, nici nu m-am repezit la prima bătrânică de pe stradă să-i iau leii să-mi mai trag un joint. Doar că, „treaz”, cum să vă spun, mi-am amintit că există politicieni tâmpiţi pe lumea asta - mă durea-n bască de ei până-n clipa aia - şi mi-am zis: „Măre! ce tristeţe!” Şi m-am îmbătat! Că-i legal!

Mai departe deputatul îşi mărturiseşte credinţa că mai devreme sau mai târziu voi apela la un serviciu de sănătate din pricina dependenţei. Să fiu bine înţeles: sunt dependent. Adică dacă cineva mi-ar bate chiar acuma la uşă şi-ar zice: „Hai să băgăm un pipon!” nu l-aş da pe uşă afară, ci pe uşă-năuntru. Aş da o fugă la magazin, aş lua un kil de ciocolată, nişte ceaiuri, o coca-cola rece, vreo două sticle de bere, ţigări şi foiţă. Şi brichetă. Musai. Însă garantat n-o să mă găsiţi la spital, deputate, nu din pricina asta.

Până aci nimic realmente interesant. Asta de-acuma urmează.

La-ntrebarea: „4) Credeţi că o relaxare a legislaţiei (eliminarea pedepselor sau pedepse mai mici) pentru consum e de bun augur?”, deputatul dă măsura întregului său talent de-a vorbi-n dodii. Zice c-a luat în „discuţie şi această variantă”.

Iată motivele pentru care o respinge. Întâi: „am conştientizat că România încă nu este pregătită pentru a trece la o relaxare (...) cred că acest tip de „liberalizare“ ar fi prost înţeles, aşa cum multe libertăţi au fost prost înţelese după 1989 şi trecerea la un regim democratic.” Adică nu noi, cetăţenii, facem democraţia, ci ei, politicienii, cei care au atâta grijă de noi. Ei ştiu ce putem şi ce nu putem înţelege. De fapt, deputate, aţi înţeles prost democraţia, ca mai toţi din găştile pe care le numiţi partide. Voi, nu uitaţi, doar ne reprezentaţi. Sunt perfect conştient că argumente de acest tip ţin la o majoritate dintre concetăţenii mei. Ca atare accept poziţia majorităţii (dezinformate grosolan), dar nu pot să tolerez astfel de „argumente” într-o astfel de dezbatere. Şi e dreptul meu să vă contest pseudoargumentarea, pentru că înţeleg binişor democraţia şi logica. Din acelaşi motiv nu pot să le accept nici pe următoarele.

În al doilea rând, zice, nu avem un sistem sanitar care să facă faţă acestui tip de urgenţe - sevraje, dependenţă etc.. Ei da, halal argument: nu putem interna dependenţii în spitale, aşa că-i încarcerăm. Că doar paturi în închisori sunt destule. Doar şi deţinuţii pot dormi câte doi în pat, nu doar bolnavii din spitale.

Ultimul argument ţine de educaţie şi informare: aşadar până nu facem şi una, şi alta nu dezincriminăm consumul. Altfel spus, deşi - vă reamintesc - deputatul pretinde c-a studiat în detaliu problema, se pare că nu ştie că OMS consideră dependenţa o boală cronică. Poate c-a aflat între timp de la colegul de pagină. Ori te pomeneşti că ştia... hm, asta-nseamnă că propune păstrarea pedepsei cu închisoarea pentru o boală, o boală cu care te procopseşti din curiozitate, dacă-i urmăm „demonstraţia”. Bine păi să condamnăm şi bolile venerice, până mai informăm populaţia că s-a inventat prezervativul. Ce ziceţi, deputate? Sau şi mai şi: părinţii copiilor proşti care ajung politicieni? Hm, asta ne-ar scuti de multe „ciume”.

Finalul e apoteotic. De-aceea vi-l copiez în întregime.

„O altă măsură ce ar trebui luată pentru diminuarea numărului de toxicomani este reprezentată prin oferirea de alternative. Tinerii, pentru că în special aceştia sînt cei mai frecvenţi consumatori de stupefiante, ar trebui încurajaţi să facă sport, să meargă la teatru, la concerte, în excursii şi să aibă un stil de viaţă sănătos.”

Da ce ziceţi de alternative la o viaţă de mizerie? Nu sport, nu teatru, nu concerte neapărat. Ce ziceţi să le daţi oamenilor ăstora certitudinea că ar putea să-şi asigure un viitor de lungă durată cu efecte mai puţin spectaculoase decât ale unei doze de heroină, dar stabile?

Ei bine, individul ăsta, după propria declaraţie cunoaşte situaţia din teren. Plus că el se ocupă de legiferarea în domeniu. Vă puteţi imagina ce monştri va naşte legea concepută de unul care n-a înţeles nimic din democraţie şi nici logică n-are?

Bă, care-aveţi un joint să mă relaxez că m-a enervat ăsta!

„Shit lives forever!”

2010-06-05T20:56:00.003+03:00

De la „Epic” - cu finalul de clip video comparabil cu cel către care se-ndreaptă Zabriskie Point al lui Antonioni -, văzut la MTV, pe vremea când mai era ceva de văzut acolo, am ştiut că F(aith) N(o) M(ore) i-o trupă foarte tare. Şi mai mult ca sigur că la „Easy” s-au găsit destui discari (adică din ăia care asudau la discotecă pe când MJ erau mort numa-n „Thriller”) să zică acelaşi lucru şi să-şi legene cărnurile satisfăcuţi că s-au dat pe brazdă rocării, deşi unele bucăţele ale băieţilor - pe-atunci - erau fie prea fine („Evidence”), fie mult prea tari („Cuckoo for Caca”, „The Gentle Art of Makin Enemies”, „Smaller and Smaller”) pentru urechile şi prea grele pentru creierii lor. Însă deficitul de engleză şi neîntreruptele schimbări în interpretare ale lui Mike Patton m-au făcut să fiu cu totul „surd” la textele pieselor. Altfel spus, mult mai pe scurt: am ştiut că FNM e o trupă tare, dar nu ştiam cât de tare. Ei bine revizitând acuma parcul dinozaurilor heavy metal - în care sunt enorm de multe cadavre (AC/DC, Iron Maiden, Manowar şi toată şleahta de aşa-zis hard rock american), şi prea puţine relicve realmente vii -, revăzând deci ce-am ţinut cu tot dinadinsul să păstrez ca moştenire spir(i)tuală de pe vremea când părul mi-era mai lung decât mintea - şi n-a fost niciodată pe-atât de lung pe cât aş fi dorit - descopăr cu nu foarte mare surprindere c-am ales bine: FNM e în capul listei, pentru că-i o trupă foarte tare!. Măcar pentru coloana sonoră a crizei vârstei mijlocii (ah, „my menstruating heart...”) pe care o trăiesc ca pe un nou acces de acnee. Aşa că vă recomand

pentru doamne, nu uitaţi: You're „Ugly in the Morning”;

pentru domni - ar merge „Take this Bottle”, da parcă-i prea soapy, aşa că alegeţi varianta deja menţionată: „The Gentle Art of Makin Enemies”, dacă vă ţine.

În ce mă priveşte îmi rezerv dreptul de-a fi „King for a Day”, Fool for the Rest of my Life.

Tot despre Hamlet. Tot relaxat

2010-05-12T18:12:00.011+03:00

La urma urmei, „publicitatea” a funcţionat perfect: primul lucru care vine în mintea oricărui necititor de Hamlet cu o brumă de cunoştinţe sunt cuvintele preacelebre: „A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea”. Cum apare Hamlet în viziunea unui astfel de „lector”? Un tip meditativ, muncit de futilitatea existenţei, de oscilarea între sensul şi nonsensul ei etc. etc. etc. Ce mai tura-vura, un filosof, ori, ca să fiu mai cuprinzător, un om de litere.

În piesa asta de fapt, despre toţi candidaţii la funcţia supremă în regatul Daniei, ba şi despre alţii, se spune într-un loc sau altul că-s nişte oameni cu educaţie - până şi gângavul Polonius, tatăl lui Laertes, îşi aminteşte cum, oarecând, în vremea studenţiei, l-a jucat într-o piesă pe Caesar. Hamlet face şi puţină teorie despre jocul actoricesc - cum nu trebuie să fie. Ba chiar scrie şi-un adaos la un monolog al piesei din piesă, cu un scop bine ţintit: să provoace în Claudius, unchiul său, criza, catharsisul chiar, cred că se poate spune.

Ce-mi pare peste măsură de interesant şi amuzant, lăsând la o parte condiţiile unui ev mediu altfel violent, e faptul că-n piesa asta lipsesc taţii. Ori, dacă sunt prezenţi, repede sunt trimişi ad parentes - Polonius de către Hamlet, par igzamplu. În punctul ăsta cred că se poate spune că orice conflict psihanalitic e de neinvocat, decât pe nişte rute simbolice care trec prin imaginarul medieval despre rege - amintit de altfel de Claudius care se mângâie într-un monolog că regele e de neatins, căci puterea lui se-ntemeiază într-o hotărâre divină, tocmai el, care-l făcuse pe frate-său răposatul rege. Locul tatălui e liber, deci. Ce interesează e felul, sau mijloacele, sau îndreptăţirile care propulsează candidatul spre acest loc gol. Deci spre putere.

Avem, mi se pare, în Hamlet, patru candidaţi la tron, altfel spus patru tipuri de întemeiere a puterii regelui. Ia să vedem.
[Să precizez aci că cele trei variante disponibile în volumul amintit anterior le consider ca fiind un tot, nu după cum le-au însăilat cei care le-au editat şi jucat după moartea lui Shakespeare, cel mai adesea epurându-le de ceea ce ar fi putut părea „şocant” într-o epocă ori alta, căutând o iluzorie variantă definitivă şi completă. Ci ca întregind o viziune în evoluţie a bătrânului Will asupra piesei sale.]

Întâi, titularul fraudulos, să zic aşa, Claudius, cel care l-a asasinat pe Hamlet sr. Dar, paradoxal, şi cel care invocă, aşa cum ziceam mai sus, o întemeiere divină a puterii regale. Pe de altă parte, pare-se că sunt unii comentatori care interpretează ohtatul curtenilor („Trădare! Ajutor, trădare!” - V, 2, pp. 329, 482) la moartea acestuia drept semn al unei, ca să zic aşa, elecţiuni a sale în funcţie de către aceiaşi curteni. E ciudat totuşi că un principe medieval se teme într-atât pe cât se teme Claudius de popor, temere exprimată în câteva rânduri - referindu-se la moartea lui Polonius spre exemplu (IV, 1, 3, 5; pp. 272, 273, 276, ş.a.).

Vine apoi, cum altfel?, Hamlet. Hamlet nu e nicidecum, aşa-mi pare, un ins frământat în primul rând de o datorie morală ori de familie. Parcă în prima variantă a piesei - când am să ţin volumul dinainte am să revin cu trimiteri precise (am revenit!) -, e o scenă care nuanţează mult năduful lui Hamlet faţă de graba mamei sale de-a se căsători cu fratele soţului ei mort, Claudius. O nuanţează în sensul că dă seama de dorinţa lui Hamlet de a accede la tron - dacă mama sa ar fi amânat mariajul ei, care legitimează alegerea lui Claudius ca rege, Hamlet ar fi avut răgazul să se întoarcă de la Wittenberg şi să revendice succesiunea. Iarăşi un lucru amuzant aci: Hamlet e student la Wittenberg, adică în ţinuturile protestante - în momentul în care scrie Shakespeare - şi, mai mult, în cuprinsul Sfântului Imperiu Romano-German, unde împăratul e ales de către principii electori ai diverselor state germane. E amuzant prin contrast cu Laertes, la care ajung îndată. Ca să rezum, Hamlet crede, aş putea zice, într-o monarhie ereditară, în care accesul la tron al fiului regelui defunct e îndreptăţit şi moral. Sau dacă vreţi, invers: stoparea parcursului său către domnie, de către personaje neavenite şi care uzează de mijloace imorale e împotriva hotărârii providenţei. O ultimă chestiune: iarăşi Claudius vorbeşte de popularitatea acestui nepot al său şi pare s-o considere o piedică în sforăriile sale.

Aci e momentul să-l trec şi pe Laertes în rândul pretendenţilor la tron. Pentru simplul motiv că mi se pare grăitoare scena în care e adus de valul popular să ceară socoteală regelui pentru moartea tatălui său. Ba chiar i se cere să-şi aroge puterea. Laertes însă nu e mânat de foamea de putere, nu râvneşte tronul, astfel încât bate palma cu Claudius pentru eliminarea lui Hamlet - omul are scopuri mărunte şi foarte personale. Shakespeare nu s-a hotărât pe care din cei doi de mai înainte să-l facă mai răspunzător de acest complot împotriva lui Hamlet - în funcţie de variantă, ba Laertes, ba Claudius e „creierul” intrigii. Ziceam de oraşul studenţiei lui Hamlet. Dar ce ziceţi de acest involuntar pretendent care-şi face studiile la Paris? Adică în centrul ideologic al catolicismului, să zic aşa. Adică al celor pentru care nu există dubiu: regele e unsul lui Dumnezeu, cu precizarea - pură teorie - că puterea sa temporală se află sub cea spirituală a papei. Avem deci un pretendent şcolit într-o tradiţie a accesului ereditar la tron, dar adus de popor la Elsinore să reclame puterea pe care nici n-o vrea. A naibii de amuzant!

Şi-l mai avem, desigur, pe Fortinbras, despre care nu ştim mare lucru, la urma urmei. Putem deduce, din ce spun ambasadorii danezi despre el, ce arătam mai zilele trecute. E principele machiavelian. Căci el aduce, mi se pare, cel mai bun răspuns la dubiile lui Hamlet. Să fii sau să nu fii? - întreabă Hamletul celor ce vor să facă din el un sfânt al scenei, un filosof inutil de profund. Păi sunt/exist deja, chestia-i să fiu la putere, zice Fortinbras, iar în spatele său se văd lăncile şi tot de-acolo se-aude bubuitul tunurilor armatei pe care-o comandă. Să fii deci, omul potrivit la locul potrivit în momentul potrivit. La care mai mult ca sigur c-ar fi primit felicitările secretarului florentin.

Hamlet şi Principele. Note de lectură relaxată

2010-05-10T21:38:00.008+03:00

S-au scris despre Hamlet mai multe pagini decât o să puteţi citi vreodată şi-adunate cu ce-am citit io pân-acuma. Adică mai mult decât foarte mult. Aşa că dacă mai adaug şi eu nişte consideraţiuni complet inoportune, nici n-are să se simtă, necum vadă. Scriu pentru că s-a întâmplat o nouă traducere în limba română pe lângă cele, multe, deja existente. N-am să fac fişă bibliografică, nici reclamă. Ci, amintindu-mi că printre autorii mei preferaţi stă în cap de listă Machiavelli, punând cap la cap nişte reminiscenţe de pe vremea când, între două bitter nights, nu făceam alta decât să-mi dreg mahmurelile şi să citesc, m-am gândit că, dacă tot avem la-ndemână traduse trei variante ale piesei deja nominalizate, n-ar fi rău şi nici greşit, din motivul dat mai sus, să adaug nişte cuvinte la ce s-a spus pân-acum despre Hamlet.

Răscolind bibliografia pe net, ici-colo, am văzut că ce vreau să fac nici nu e foarte nou. Apropieri între Machiavelli şi diverse texte ale lui Shakespeare s-au făcut - nici nu mă aşteptam să fie altfel. S-a scris, sunt convins, cu lux de amănunte despre cât de machiavelic e Hamlet sau tătâne-său vitreg Claudius, s-a măsurat fiecare iotă rostită în monoloagele celor doi cu cântarul machiavelismului. Aşa că la ce bun? - nu mă părăsesc încă tentaţiile lehamitei. Însă, fiindcă mă aflu într-o stare légèrement bahică, nimic nu mi-e interzis, atâta timp cât stau pe scaun şi-ncerc să-mi adun bruma de luciditate ca să adeveresc vorba aia cu copiii, beţivii şi bătrânii...

Însă... însă am s-o iau de la coadă. Adică de la final. De la ieşirea duhului din Hamlet şi intrarea în scenă a lui Fortinbras, cu tot cu armata sa biruitoare într-un război fără miză - oare? Dincolo de zbaterile futile la urma urmei, ale prinţului danez, dincolo de poliloghia lui despre moarte - „să mori, să dormi... bla-bla-bla! -, dincolo de aparenta sa dorinţă de răzbunare a morţii tatălui său, o datorinţă morală, cum altfel!, e ceva în finalul acestei tragedii care e mai grăitor şi mai relevant. Anume această intrare a prinţului norvegian. Din ce-am aflat - spre exemplu din studiul introductiv al noii traduceri - scena asta de final a fost enorm de mult timp nejucată - v. prefaţa, p.46 şi urm., unde se menţionează un actor celebru în rolul lui Hamlet în sec. XVIII, care pretinde c-a „salvat piesa de gunoiul ultimului act”, dar şi o versiune scenică (pe la sfârşitul sec. XIX) fără Fortinbras. Din ce motive, habar n-am. Poate era prea grăitoare năvălirea asta în scenă a unei armii la urma urmei cotropitoare? Poate prea pesimistă şi întristătoare? Ori poate prea machiavelică?

Desigur, opiniunea mea înclină spre cea din urmă variantă. Motivele ţin de acest personaj nici măcar secundar: prinţul moştenitor norvegian, un fel de dublu în răspăr al lui Hamlet. Dublu pentru că se află în exact aceeaşi situaţie cu el: tatăl său mort, unchiul său la tron, el... doritor de înscăunare. În răspăr, pentru că spre deosebire de Hamlet, care nu face decât să-şi frângă mâinile în loc să-i frângă unchiului gâtul, o babă la urma urmei, Fortinbras ştie ce are de făcut. Ba nu numai că ştie, dar şi face. Întâi, vrea să dea iama în danezi, însă fiindu-i planurile aflate, dă înapoi, se căieşte în faţa unchiului său, regele norveg şi-a ambasadorilor danezi, se jură tuturor că altele-i erau intenţiile. Apoi, că tot strânsese soldăţimea, declară că de fapt scopul acestei mobilizări, era nu revanşa faţă de Dania, ci o scărmăneală cu leşii. Pentru ce? Pentru o bucată de pământ. În varianta a doua a piesei, adăugită, ca să zicem aşa, de însuşi Will, un personaj aproape inexistent în celelalte variante capătă ceva mai multă pondere, e vorba de unul din căpitanii prinţului norveg, care-i mărturiseşte taman lui Hamlet că valoarea pământului râvnit de Fortinbras e nulă („... vrem să luăm un petic de pământ/ fără valoare, numai pentru faimă.” IV, 4; ed. cit. p.281). Fortinbras, ne spune şi Hamlet, ar viza nu câştigul material, ci gloria. Ei bine, cum-necum, până când Hamlet se mai gândeşte dacă să-i dea la mir lui Claudius au ba, Fortinbras îi ciomăgeşte pe polaci şi se-ntoarce taman la timp să reclame şi să obţină coroana regatului danez, ceilalţi pretendenţi excelând prin recenta sucombare, unii de mâna altora, c-aşa-i în familie.

Bun. Să revenim dar şi să vedem ce-ar spune despre treaba asta florentinul menţionat hăt, mai în capul acestor însemnări? Un lucru simplu. Un adevărat prinţ ori principe ar trebui, pentru a-i izbândi planurile, să fie nu numai dotat cu virtu - concept ce acoperă curajul, dreapta judecată, priceperea în trebile guvernării, dar şi viclenia ori cruzimea şi ştiinţa disimulării -, dar în plus să ştie şi a citi mersul acestei misterioase zee Fortuna, nu numai ca să ştie încotro se-ndreaptă ea, dar să ştie a o îndrepta după cum vrea el. Ori dacă-l supunem pe acest june prinţ, Fortinbras, testului cu turnesolul machiavelismului ne dă că bifează cam toate caracteristicile enumerate mai sus. Una peste alta, Fortinbras e mai pregătit să fie principe, pentru că ştie mai bine, mult mai bine decât Hamlet, două lucruri. Unul l-am pomenit deja, ştie ce vrea - ei, puterea, ce altceva? -, dar în plus ştie şi cum să obţină ceea ce vrea. Cum altfel s-ar putea explica cererea de a i se permite să traverseze teritoriile daneze cu o armie taman când acolo, la curtea lui Claudius, e mare vânzoleală - manevră acceptată de regele danez, dar care-i permite să apară precum un deus ex machina în finalul piesei şi să ia caimacul râvnit de blegul Hamlet? O manevră iscusită, demnă de un personaj admirat de secretarul florentin, adică de Cesare Borgia.

De-mi este permisă o observaţie, aş zice că Hamlet e Principele lui Machiavelli dramatizat şi că miza acestui joc (de scenă) politic e puterea - o şi spune G. Volceanov în prefaţă, v. p. 9. Cortina cade atunci când cei care nu ştiu cum să pună mâna pe ea sunt onoraţi post-mortem de cei care-au ştiut. Restul nu e vorbărie - asta am făcut io pân-acum.

Convingeţi-vă singuri parcurgând cele trei variante din volumul 2 al Operelor lui Shakespeare. Traducerile surprinzător şi plăcut de moderne aparţin lui George Volceanov şi Violeta Popa. Pentru cei care credeau că prinţul Hamlet e băiat bun, ar trebui să vedeţi cum înjură! Neaoş româneşte! Că-i echivalare, futu-i!

Da, Dawkins!

2010-04-25T12:35:00.005+03:00

Bă Doru, habar n-am care-i starea actuală a teologiei - poate ştii tu şi mă informezi şi pe mine, deşi zău că nu mă interesează - şi a sprijoanei ei, creaţionismul. Mă gândesc că a face teologie azi e tot una cu a produce, pe bandă rulantă chiar, cuie pentru trireme. La urma urmei, marile dispute pe acest teren mi se pare mie că s-au dus acu vreo două-trei veacuri: vreo câţiva curajoşi de prin secolul XVIII (baronul D'Holbach şi popa Meslier) au început lupta chiar singuri împotriva tuturor: autorităţi laice şi bisericeşti, Voltaire şi antifilosofi, iezuiţi şi plebe, jansenişti şi călăi care rupeau şi ardeau ritualic cărţile în piaţă. Din punctul meu de vedere disputa asta trebuia să se-ncheie începând de la logicienii ăia care au arătat negru pe alb câtă valoare de adevăr are propoziţia „dumnezeu există”. Din acel moment, zicem cam cum zice Wittgenstein: despre ce nu putem vorbi, ar fi cazul să tăcem.

Aci cred eu că stă slăbiciunea - altfel infimă - a demersului lui Dawkins. Poate că prea apăsat ne anunţă inexistenţa acestei gogoriţe care complică înţelegerea. (Oricum, acel „crede şi nu cerceta”, are mi se pare, o nuanţă tot mai disperată în zilele astea ale noastre, o nuanţă ce indică un fel de nelinişte accentuată a credincioşilor. Singurul mod în care mai poţi crede în „dumnezei” e să-nchizi ochii la orice argument raţional, să-i închizi şi să-i ţii aşa, până la sfârşitul zilelor. Am auzit două doamne în vârstă în autobuz discutând chestiunea asta. Una dintre ele a emis cu năduf o sentenţă cam aşa: „înainte era valabil crede şi nu cerceta, acuma se zice invers - cercetează ca să nu crezi”. Le-aş fi spus că de fapt azi e valabil doar cercetează şi-atât, fără să anunţi dintru început rezultatul la care vrei s-ajungi.) La ce bun să mai „ataci” aşa o temă desuetă, ne-am putea întreba. Însă slăbiciunea asta are cred eu o explicaţie. Încerc s-o dau în cele ce urmează.

Spui că laborantul nostru e arogant. Aş zice că nu doar arogant, ba chiar sfidător şi provocator. Mai spui că nu atacă decât „inepţiile pastorilor americani care-i trimit provocări de căcat pe e-mail”. Ţi se pare puţin lucru înţeleg, ar trebui să se ia de gât cu Toma de Aquino, sau te pomeneşti că cercetările în existenţa lui dumnezeu au evoluat şi-atunci or fi nişte teologi moderni care ar trebui luaţi la refec?

De fapt, dac-ar face asta, ar însemna că omul e resemnat să păstreze dezbaterea în aule universitare şi s-o lase să se prăfuiască, fără să aibă niciun efect în viaţa publică. Ori exact ăsta mi se pare mie că e frontul pe care Dawkins vrea să ducă lupta, căci e o luptă: între cei care cred într-o metodă, ştiinţifică, şi cei care cred într-o propoziţie şi pe care vor să altoiască metoda celor dintâi într-un mod fraudulos. Creaţionismul nu e decât o diversiune pseudoştiinţifică din punctul ăsta de vedere, una care-ncearcă să mumifice cadavrul al cărui deces - da, până şi cadavrul e mort! - l-a constatat Nietzsche. Iar miza sunt exact adepţii - mulţi! - ai acelor pastori americani, şi nu numai ei, căci demersul lui Dawkins, a se înţelege o dată pentru totdeauna, nu vizează destabilizarea creştinismului, ci a oricărui monoteism.

Arogant, sfidător, provocator: într-un cuvânt, agitator, Dawkins joacă la spectacol, pentru că religia a devenit acolo, de unde zici tu că-i vin e-mailurile de rahat, un spectacol. (Probabil aşa se explică fervoarea religioasă a americanilor - dacă faci din numinos un produs vandabil, ei bine, cine ştie, poate se vinde bine întregul pachet. O să-ţi mai fac, aci, o sugestie de lectură: American Vertigo a lui Bernard Henri Levy, unde-s de găsit câteva texte despre starea religiei americană.) Cum nimeni nu cred că l-a citit pe Carnap, cum textele filosofilor care s-au luptat cu teologii sunt cunoscute doar de cei care au răbdarea să scuture praful de pe cronicele bătrâne, cum publicul e noul „big brother”, dar unul debil şi uşor manipulabil, însă plin de putere, trebuie clătinat confortul lui, trebuie zguduită cu afirmaţii tari credinţa lui idioată, şi nu doar stârnită o dezbatere aridă între universitari. E vremea ca oamenii de ştiinţă să iasă din laboratoarele lor şi să acţioneze, să spună lucruri care până acum s-au repetat în fel şi chip, şi nu de ieri, de azi, fără să le audă decât cei care puteau pune repede capacul pe oala în clocot.

Şi încă ceva, în loc de încheiere: oare unde-ai citit tu că omul e cea mai formidabilă maşinărie de replicat gene? Dacă gândacii de bucătărie l-ar fi citit pe Dawkins...

Slave New World

2010-04-08T22:41:00.001+03:00

Viitorul e-n furnici.

A-teologie

2010-04-05T21:39:00.003+03:00

Eu: Christos a-nviat!

Zădog: Să mori tu!? (Exit)

Manifestul antifotbalist 3D

2010-03-24T19:55:00.004+02:00

Citeşte şi dă linkul mai departe!

Io nu cer a,b & c, nu vreau 1,2 & 3, nu am decât o singură ţintă pe ordinea de zi a zilei de azi - zzzz! făcu obuzul - pardon, noi folosim petarde.
Chiar dacă Manifestul ăsta începe uşor dada, şi continuă foarte gaga, el este, în miezul lui, mai serios ca moartea şi mai grav decât ultimul accident de circulaţie de la ora cinci. Chiar dacă prin el propun distrugerea, veţi pricepe că asta-nseamnă în primul rând igienă - sub semnul celor 3 D: deratizare, dezinsectare, dezinfectare.
Pentru că, aşa cum se ştie, românii folosesc prea puţin: pastă de dinţi, săpun, deodorant, cafea,
pentru că, aşa cum se ştie, aceiaşi români folosesc prea mult televizorul şi
pentru că oricum, în orice gospodărie neaoş românească, prime-time-ul e al bărbatului - „fiţ-ar telenovelele de râs, Marşică! pune pe gesepe!”,
eu cer, demand, urlu

Ideal, ideal, ideal,

fotbal, fotbal, fotbal,

Bum, bum, bum.

Adică nimic altceva decât desfiinţarea oricărui campionat de fotbal băştinos - y compris de femei, bătrâni şi copii. In saecula saeculorum.
Consecinţele ar fi imense, incalculabile, nemăsurate, henorme!
Lumea fără fanfaronadele lui Gigi, fără atotştiinţa lui Mitică, fără găunoşenia lui Iancu, fără incompetenţa lui Sandu & etc. etc. etc., fără meciurile ucigător de plicticoase ale primei divizii, fără dinamosteauarapid, fără eternele speranţe şi fără etern accidentatul Rădoi, fără briliantul fals, fără arbitrii care fie nu cunosc teoria, fie-i omoară practica şi taţii de familie preschimbaţi în fiare turbate, fără „tot ce-nseamnă” şi ce-a adus cornel dinu în caragaţa despre fotbalul nostru, fără alde costi „aaaam înţeles” ştucan, fără alin „morocănosu” buzărin, fără, fără, fără... - lista e interminabilă! -, lumea, zic, ar fi mai frumoasă, mai relaxată, mai dreaptă, aerul mai de munte, proaspăt şi ozonat, minţile mai limpezi, viaţa mai de trăit.
Şi toate energiile astea eliberate de fotbal care ar putea învârti 7000 de turbine precum cea de la Turceni. Şi toţi tinerii ăştia puşi pe căpătuială, câte 20-30 de echipă, care ar putea să-şi găsească o vocaţie autentică, să producă ceva util. Şi terenurile alea, sute şi sute de hectare, redate circuitului economic, fie şi capitalist, transformate-n păduri şi livezi, în holde aurii şi podgorii...
De-aceea zic, un ultim efort, microbişti, să dăm dracului fotbalul românesc cu tot ce-nseamnă el - recunoaşteţi că e prima oară când vedeţi expresia asta într-un context potrivit, în cel mai potrivit chiar!
Plan de acţiune: (n-)aveţi nimic de făcut.
Nu participaţi la niciun meci „live” (e mort! mort! mort!) din campionatele interne. Cu corolarul: nu mai urmăriţi niciun meci televizat din ligile naţionale. Nicio emisiune „de specialitate”. Schimbaţi canalul când apare mutra vreunuia care are cea mai vagă legătură cu mizeria asta. Nu vă lăsaţi duşi cu preşul - nu cumpăraţi publicaţiile fotbalistice pentru niciun Cărtărescu din lume format de buzunar.
Mă-nţelegeţi? Choose life!

Religia la români: faraoni, apostaţi, fetişişti

2010-03-17T21:26:00.012+02:00

România, un dar al Nilului
În românia se gândeşte faraonic. La scară mare, adică. Foarte mare. Probabil pentru că suntem cam patriarhali şi sexişti: the bigger, the better! Şi pentru că suntem un popor maaare, şi pentru că n-avem piramide, ne trebuie o catedrală maaare a mânuirii neamului. Şi dacă asta n-o să-ncapă chiar tot poporul, atunci ne-a făcut dan „fericitu” voiculescu parc necro. Adică maaarii morţi ai neamului - top 100!!! - o să poată fi vizitaţi la ei acasă, adică dincolo, în glorie. Un fel de oraş al morţilor, prezenţi şi viitori (totuşi io nu cred că există ori au să existe foşti-morţi), că aşa se face piramida, cu tot cu necropolă. Nu vă dau linkul, pentru că nu vreau să fiu responsabil de puseele de greaţă. Căutaţi voi înşivă, de vă dă mâna, de sunteţi masochişti. De la Burebista la Hagi, de la Bogdan I la Elisabeta Lipă sau Gheorghe Zamfir, o să-i putem vizita de joi parcă (mâine???) într-un parc făcut după „o idee originală” a şefului partidului conservator de comunişti. În mod cert visul secret al „fericitului” e să ajungă şi el statuie p-acolo. Al meu e să aibă, înainte de-a se găsi vreunul să-i facă bustul, nişte „amintiri din subterană”.
Zanc! vs. Coruţ
Ăsta ar fi un alt posibil „celebrity death match” băştinaş (după cel propus aci).
Să facem prezentările.
În colţul roşu, că mai mult ca sigur a fost propus de PSD, e Grigore Zanc, fost? actual? profesor de etică la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj - dară -, actualmente membru CNA. No, Zanc, ascultaţi-mă ce vă spun, e-o nulitate. Ştiu asta din proprie tristă experienţă.
În colţul celălalt, incolor, insipid, dar a naibii de fetid, e „scriitorul spion”, cum i se zice la OTV: Pavel Coruţ. Tovarăşul Zanc („nu-i un nume, e-o interjecţie” zicea un distins coleg de-al mnealui) a luat un uşor avantaj deja. Iată cum:

„Consiliul Naţional al Audiovizualului a sancţionat postul de televiziune OTV cu amendă de 10.000 lei, întrucât problemele de interes public aduse în discuţie în cadrul emisiunii „Dan Diaconescu Direct” din data de 24 ianuarie 2010, nu au fost dezbătute cu respectarea principiilor echilibrului, echităţii şi imparţialităţii informaţiilor aduse la cunoştiinţa publicului în cadrul programelor audiovizuale” - vezi procesul verbal al şedinţei.

Ei, la emisiunea asta a fost invitat Coruţ, care printre alte elucubraţii ar fi zis şi că: „Iisus Hristos nu e fiul lui dumnezeu”. Pentru aşa afirmaţie CNA-ul zice c-ar fi trebuit să fie prezenţi şi unii care să contracareze: „Ba a fost”, ar fi trebuit să spună un reprezentant BOR, par igzamplu. În felul ăsta emisiunea ar fi putut continua până azi, până mâine, până la îngheţul final - asta-i apocalipsa după calendar laic.
Morală nu este-n istoria asta.
Dar e un haz: luat cu gargara cu „televiziunea poporului”, cu „noua europa liberă”, baricadat în apartamentul ăla bântuit de nebuni furioşi de fel şi fel de necredinţe, Dan Diaconescu a pierdut contactul cu poporul, care-o fi el manelist, anticomunist de ziua a şaptea (06.12.2010), elodizat etc., dar rămâne curat ortodox. Încă vreo două de-astea şi poate ne mântuiesc de el pravoslavnicii iubitori de linşaje!
Dincolo, nu pricep atitudinea: statul e laic, sau e ortodox? Apăra oare CNA-ul alţi funcţionari ai statului - preoţii şi profesorii de religie, ale căror sutane au fost împroşcate niţel de spumegările şpionului grafoman? Sau la noi, ca-n Papua, există subiecte, şi există tabuuri, iar CNA-ul e-o gaşcă de fetişişti? Ce facem cu Nietzsche? Sau se mângâie (normal!) tovarăşul Zanc cu zisa aia fără cap, nici cur: „Nietzsche a murit, semnat Dumnezeu?”

Piteşti, un fel de Los Angeles

2010-03-13T09:38:00.007+02:00

Pare incredibil, nu? Însă citind imposibila descriere a „anti-oraşului” pe care o „face” Bernard-Henri Levy (American Vertigo, Nemira, 2007) descopăr... Piteştiul. Sigur, la scară redusă. Punct cu punct, explicitarea afirmaţiei lui Roland Barthes cum că „oraşul e ca un text” se aplică şi acestui loc de tranzit dinspre Transilvania spre Bucureşti.

Ca să poţi „lectura” un oraş, zice B.-H. Levy, îţi trebuie 1. un centru, 2. limite între care să fie cuprins, 3. un punct de belvedere din care să-l poţi cuprinde cu privirea şi 4. un „leagăn”. Auctorele nostru nu găseşte nimic din toate astea în Los Angeles, CA. Să vedem ce-i de găsit aci.

Întâi că Piteştiul (sau Piteştii?) nu are realmente un centru. Ceea ce ar trebui să ţină loc de centru e bine mascat, ba chiar strivit, între două şiruri de blocuri marcat ceauşiste. Între aceste două brâuri de bloace a rămas un fel de promenadă, o zonă pietonală, care în zilele de duminică şi seara pare un manej, unul mic, în care se lumea se-nvârte fără ţintă. Şi-i trage la cruci când trece pe lângă o biserică veche - habar n-am cum îi zice - care, bătrână şi sfioasă, încearcă să-şi creeze, fără succes, un spaţiu intim între câţiva copaci unde ciorile stau ciorchine. Nicio stradă nu duce-nspre acest „centru”, nu se varsă „în centru”, toate trec pe lângă el, iar dacă mai punem la socoteală că undeva, pe promenada asta, sunt primăria şi tribunalul parcă putem citi o formă bizantină de a înţelege autoritatea: la stăpân şi la judecată nu vii decât pe jos, eventual cu căciula-n mână.

Apoi, deşi spre sud, spre Bucureşti, oraşul se termină ca lovit de-un divin topor trecând „fără trecere” - ca-ntr-o scriitură „rapsodică”, după vorba unui filosof, dracu mai ştie care - din cartierul de blocuri în autostradă, spre nord, adică spre Vâlcea, nimic nu arată când ai ieşit din Piteşti, satele vecine fiind lipite de el ca scaiul de turul nădragilor. Aşa că cel care-l traversează suferă de confuzie într-o parte, şi de nerăbdare în cealaltă: Cum? Am ieşit deja? Ei, am ajuns?

Vreo înălţime - clădire ori altitudine a reliefului - de unde să-l poţi privi „întreg” nu este, aşa că n-ai altă opţiune decât să-i crezi pe cartografi, şi să constaţi că Piteştiul e un sat deşirat de-o parte şi de alta a unor şosele care duc altundeva - oraşe probabil mai marcat urbane (Vâlcea, sau Craiova).

În cele din urmă, „vatra satului” nu există decât ca regret, parcă, sau mai bine zis ca vină. Levy spune: „Un oraş ininteligibil este un oraş a cărui istoricitate nu e decât o remuşcare fără vârstă”. În acest punct, lucrurile sunt uşor diferite între cele două „metropole”: Piteştiul a suferit nişte „operaţii inestetice” în vremea comunismului. Şi după. Aş zice că aci remuşcarea are o vârstă precisă. Ea începe şi se datorează acestor intervenţii proletare, şi e agravată de anarhia tranziţiei - un fel de cancer al cancerului. Regret şi vină totodată că oraşul n-a fost lăsat să crească de la sine, ci, ca-ntr-un palimpsest prost răzuit, arhitecţii au scris peste textul iniţial, apăsând sau îngroşând tuşele acolo unde se mai vedea ceva din vechea scriere.

Astfel că ceea ce era istoric în marginile lui a devenit de-a binelea istorie. Doar câteva case, ici-colo, aduc aminte de ce-a fost odată şi de ce-ar fi putut fi. Case simpatice, plăcute ochiului destule din ele, case cu stil şi peristiluri, dar de fiecare dată copleşite, asediate, turtite, călcate-n picioare de uriaşele, omniprezentele bloace sau de instituţiile care după 89 au avut darea de mână să-şi afirme nou dobândita autoritate: ce simbol mai bun pentru urâţenia care ne asediază zi de zi decât clădirea finanţelor? (Poate de-acolo, de pe acoperişul clădirii să vezi tot oraşul. Money and the power!) Iar în spatele acestui building urât ca o durere de dinţi, e o prăpădită de biserică, tot urâtă, dar care realmente pare lipită de dosul finanţelor. Ca să fie clar care ni-s priorităţile.

Astfel că, parcurgând „oraşul” spre capitală sau invers, îndreptându-te spre defileul Oltului, aş zice că trecătorul face un „scurt-parcurs” scurt-circuitat prin istoria noastră din ultima sută de ani: prosperitatea tihnită dinainte de război, uniformizarea comunistă şi demenţa stridentă a postcomunismului. Dar „fir roşu”, „cronologie” nu există: toate epocile vin de-a valma, deodată, dacă vii dinspre nord, spre exemplu.

Aşa că mi-am limpezit, să zic aşa, nedumeririle. Acuma pricep de ce nici azi, după atâţia ani de stat aci, prietenul C. nu se poate orienta decât în nişte zone foarte precise ale acestui oraş. Punctele de reper, pentru că tot ce detaliază Levy mi se pare că poate fi sintetizat în această expresie, punctele de reper - semnele de carte -, acelea care-ţi permit să indici o altă stradă, clădire, piaţă (apropo, aşa ceva în Piteşti nu există! nici chiar pieţele de alimente nu au toate nişte spaţii bine decupate, cea mai mare, par igzamplu, e o scurgere de tarabe pe străzile unui cartier care ar fi trebuit să fie unul strict rezidenţial) prin proximitatea cu ele, fiind cunoscute şi recunoscute de toţi, lipsesc cu desăvârşire. Nici nu e de mirare, oarecum. Am tot zis-o de când am poposit loco: aci, nu sunt decât două străzi - una pe care mergi, şi una pe care vii.

Aşa că o să refomulez puţin zisa lui Barthes: Piteştiul e ca un act, nu textual, ci sexual (încheiat precoce) - intri, ieşi, intri, ieşi... mai repede decât te-ai fi aşteptat. Futu-i! Futui?

No Wonderland for Alice

2010-03-07T23:15:00.002+02:00

Nu sunt un cinefil. Asta e premisa esenţială a ceea ce voi spune în cele ce urmează.

Numai ce m-am întors de la Alice in Wonderland. Ei bine, da, un nou film 3D. Subţire, aproape mai subţire decât Avatar. Subţire scenariul, subţire jocul actorilor... - de data asta chiar erau vreo câţiva actori pe-acolo. Îmi pare că cei care se năpustesc asupra noastră cu astfel de filme au impresia c-au reinventat cinematografia. Într-un fel chiar au făcut-o: cum ştiţi de la porcăria lui Cameron, banii se investesc în primul rând în marketing. Filmul, cu tot ce ţine de arta asta, vine pe plan secund. La urma urmei, important e să atragi fraierii la cinema o singură dată, da să fie mulţi - şi maică, mulţi mai suntem! Nu contează cum pleacă de-acolo, plictisiţi (eu la Alice...), enervaţi (tot eu la Avatar) etc. important e că cu fiecare bilet vândut se mai acoperă ceva din investiţie.

Acuma, mă reped cu o generalizare. Că na, se anunţă alte şi alte producţii de-astea - oamenii au ieşit la produs, e limpede. Cât o să ţină nu ştiu, da nu mult presimt, prezic. Generalizarea deci: în lipsa scenariului, scutiţi de grija rolurilor, regizorii (deşi întrebarea este mai sunt aceştia regizori?) nu mai au decât de înscenat mişcarea. În orice formă a ei. Scenele de zboruri, urmăriri, căderi etc. ocupă cea mai bună parte din film. În asta se reduce tot şpilul filmelor 3D. Dacă mă gândesc la începuturile „mute” ale cinematografiei, aş zice că oamenii aştia n-au reinventat nimic, ci doar reiau, şi nici măcar nu cu aceleaşi efecte. La urma urmei, Chaplin (boxând în ring, de-un par igzamplu) sau Buster Keaton au epuizat posibilităţile, cel puţin mie aşa-mi pare.

Singurul motiv pentru care, în absurd, ai vrea să revezi un astfel de film e că n-ai văzut toate detaliile, să vezi migăleala tehnicienilor. Dar pentru aşa ceva ar trebui să fii masochist: să mai rezişti, adică, la una, două reluări ale filmului, sigur că te va plictisi crunt... cine-ar fi capabil? Ceea ce mă face să mă-ntreb de ce totuşi sunt unele filme pe care-aş fi în stare să le revăd la nesfârşit. Să zicem Pisica albă, pisica neagră. Sau American Beauty. Mi-am ridicat mingea la fileu să spun că încă mai rezistă, în ce mă priveşte, ipoteza lui Aristotel: am nevoie de catharsis. Ori, ajuns în acest loc, probabil ar fi trebuit să vă trimit direct la Baudrillard şi la analiza lui a artei postmoderne, în care conceptul cheie este „fascinaţia”. Nu-mi ajunge să rămân cu gura căscată, să exclam odată cu turma: „Oaaaa!” Vreau să-mi vină să sar din scaun şi să-l iau pe Dadan de gât şi să-i încing sârba cu el - pitt bull! terrier! -, vreau să-i spun lui Lester cât de bine-l înţeleg şi să fug cu blonda aia în lume...

De-aia zic, rămâneţi acasă: economisiţi de două ori banii, sau de două ori timpul.

Manele, Tekel, Fares

2010-03-02T19:27:00.002+02:00

Lui TB îi plac a naibii statisticile. Într-o vreme numărase băieţii şi fetele „vesele” (vezi cum a ieşit socoteala aci). Acu ne-a împărţit în pro şi anti. Pro şi anti manelişti. I-au ieşit 99 % pro şi restu' anti. Booon!

Observaţia 1: TB e de acord cu Edison. Într-adevăr, munca de creaţie e 99 % transpiraţie - şi iarăşi revin la flash-back-ul de la prima mea vizită la discotecă, şi ultima!, când două domnişoare, nişte precursoare ale manelismului mai mult ca sigur, mi-au mutat nasul şi fizicul în direcţia opusă, adică spre ieşirea de urgenţă! - şi numai 1 % inspiraţie - iarăşi fac apel la aceeaşi experienţă: dacă intraţi în vreun astfel de club cred că cel mai bine ar fi să v-o reţineţi!

Observaţia 2: TB nu e de acord cu iliescul. De ce ne mirăm? Bolşevicul bătrân luptă cu maneliştii până şi-n propriul partid! Mai ţineţi minte cum a înfierat cu justificată mânie proletară „manelizarea” pesedeului? Clar, e vorba de divergenţe de doctrină.

Observaţia 3: Preşedintele nostru intră în cei 99 %. Măcar de nevoie, că doar e mereu de partea celor mulţi. A boborului, monşer.

Observaţia 4: O bună parte dintre manelişti l-au votat pe prostănac. Deci erau niţel „confuji” după paranghelia de sâmbătă noaptea.

Observaţia 5, şi ultima, cu întrebare: E limpede că există şi intelectuali manelişti. Câţi or fi ai preşedintelui? Eu cred că 99 %.

I.T. Morar, anticomunist cu vorba

2010-02-28T11:28:00.006+02:00

Ce dumnezeului nu pricepe dl I.T. Morar, a cărui răstălmăcire a evenimentelor mi se pare revoltătoare?
Să mai dau o dată cronologia, cu documente:
„ART. 11

Pe data intrării în vigoare a prezentei hotărâri ( HOTĂRÂRE Nr. 1372 din 18 noiembrie 2009)
se abrogă:
a) Hotărârea Guvernului nr. 656/2003 privind înfiinţarea Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, cu modificările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417 din 13 iunie 2003;
b) Hotărârea Guvernului nr. 1.724/2005 privind înfiinţarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 30 decembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.
PRIM-MINISTRU
EMIL BOC”
Şi-acum poftim fragment dintr-un mail al lui Tismăneanu către Goma (articol şi corespondenţă găsiţi aci:
„Date: 5 avril 2006 18:30:30
Draga domnule Goma: Va scriu in legatura cu formarea comisiei prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste, anuntata astazi, in urma cu o ora.”
Şi-atunci ce-nseamnă chestia asta dintr-un articolaş de trei lulele de-al numitului I.T. Morar:
„Informaţia o aveţi aici. De altfel, măsura era de aşteptat, Marius Oprea fusese pus "politic" în fruntea IICCR, o instituţie creată "în balans" cu Comisia prezidenţială pentru condamnarea Comunismului, de pe lîngă instituţia prezidenţială. Era un fel de răspuns al lui Tăriceanu la iniţiativa lui Traian Băsescu.”
Să-nţelegem că-n opoziţia lui oarbă faţă de preşedinte Tăriceanu i-a răspuns în avans lui TB? Câtă reavoinţă, dom'le! Ce parşivenie strigătoare la cer! Să „răspunzi” înainte să ţi se arunce provocarea! Incredibil.
Şi-o dedicaţie pentru acelaşi dom' Morar, că şi aşa publică, din dragoste de poezie desigur, texte fără drepturi:
„...Puppet presidents command
Puppet troops to burn the land.” Al anticomunismului, de data asta.
De la Cohen citire.
P.S. Mi se pare mie sau dl Morar a tăiat pasajul incriminat cu o dungă, de parcă i-ar fi corectat-o dirigintele, prof de istorie? Te pomeneşti că mă citeşte. Sincer, aş prefera să nu, io scriu pentru ăia cărora logica le permite să citească evenimentele cronologic, iară nu ideologic.
P.P.S. Tot e bine că a fost în sfârşit schimbat Marius Oprea. Să apară naibii cartea aia despre Băsescu, să afle tot poporul - inclusiv I.T.Morar - ce panaramă de preşedinte ne-aţi ales.

Cosmote le spune pe bune

2010-02-24T21:29:00.002+02:00

... sau aproape. Să vedeţi. În ultimul spot Cosmote, pe care-l găsiţi aci, producătorii lui aproape că ne spun adevărul despre capitalism în genere, şi-n particular despre firmele astea care ne bombardează cu superoferte, care mai de care mai costisitoare.

Uite care-i „mişcarea necâştigătoare”: coloana sonoră - că de filmuleţ n-am nimic de zis, pentru că n-am priceput nimic şi nici nu cred că-i ceva de priceput. Cei care-au făcut spotul au greşit piesa. Care aparţine celor de la Ten Years After, o mare trupă acu vreo 30 (deja) şi mai bine de anişori. Ca o precauţie, minimă, dar insuficientă când ai de-a face cu ghiuji cum mă prezant, s-a tăiat banda fix după ce Alvin Lee (chitară şi vocal) zice „I'd like to change the world”, vers care dă şi titlul piesei.

Ştiţi cum continuă? Vă spun io, că nu mă aştept de la nişte postdecembrişti să ştie ori să-şi amintească. Continuă aşa: „But I don't know what to do,/ So I'll leave it up to you”.

Altfel spus cosmoteii ar schimba lumea, da' nu ştiu cum, aşa că lasă treaba asta altora, adică celor care n-au observat că, azi, important e să faci banu' gros, nu planuri pentru un viitor mai bun - eventual. Aşa că ăi dintâi au cu ce, da' nu ştiu cum, alţii, poate or fi ştiind, da' n-au cu ce. „Aşa merg lucrurile”.

Un gavanez vechi. Interviu

2010-02-20T21:31:00.002+02:00

E mai vechi decât mine în Gahvana. Trebuia să-l fi întrebat demult cum merg lucrurile, însă nu mi-a dat prin cap. Şi uite-aşa, dintr-o neînţelegere, m-am pus rău cu el şi cu-ai lui. Când i-am propus interviul, m-a privit cu spaimă, cică i se mai luase un interviu scurt şi sec după care-a fost pus „să doarmă”. Când s-a trezit simţea că nu mai e întreg, dar şi-a zis c-o fi fost doar un vis urât.

Reporter: De ce latri?

Zădog: Că pot.

R.: Bine, da de ce noaptea?

Z.: De nervi.

R. De ce?

Z.: Păi tu n-auzi ce balamuc i-aici? Când ţi-e lumea mai dragă trece un vitezoman de-ăsta de scoală toate cotarlele în picioare.

R.: Asta aşa-i. Şi pe mine mă enervează de-mi vine să-i împuşc.

Z.: Să-i muşti?

R.: Aşa ceva. Bun, şi ce faceţi toată ziua p-aci?

Z.: Păi ca tot câinele, ne-nvârtim în juru' cozii. Ne pişăm ici, colo.

R.: Îţi place să te pişi în zăpadă?

Z.: Foarte mişto...

R.: După pisici de ce alergaţi?

Z.: Să nu vă dărâmăm percepţia despre lume şi viaţă. Cum vi s-ar părea s-alerge ele după noi?

R.: Da' dacă nu le alergaţi, de ce stau prin copaci şi prin balcoane?

Z.: Că pot. Bă da' ce-ntrebări tâmpite pui!

R.: Bine, hai să trecem la probleme mai serioase. Ai votat?

Z.: Nu.

R.: De ce?

Z.: Păi io merg numai la locale, astea-s importante.

R.: Şi cu cine votezi peste trei ani?

Z.: Cu ăsta care-i acuma.

R.: Cu Pendiuc?

Z.: Aşa-l cheamă? Cu el, da.

R.: De ce?

Z.: Păi e de treabă. Ne lasă-n pace. Ne merg afacerile de când e el primar. Uite şi tu, e linişte, pace, nu tu hingheri, ne-a făcut fast food aci, aproape (face semn spre ghena îngropată-n gunoi de la capătul străzii).
R.: Apropo, despre hrana uscată ce zici?
Z.: Ce-i aia?
R.: Bobiţele alea...
Z.: A, o porcărie.
R.: De ce?
Z.: Nu ştiu ce se-ntâmplă, da' dacă le-ngropi dispar.

R.: Ai fost în străinătate vreodată?

Z.: Am fost, da.

R.: Unde?

Z.: În Ştefăneşti.

R.: Cum e acolo?

Z.: Frumos, aer curat... Cam plictiseală!

R.: De ce-ai mers?

Z.: Am un văr acolo. (Cu dispreţ) Munceşte în agricultură. Un căpşunar!

R.: Eşti snob. O fi ciobănesc.

Z.: Ei aş! Aşa a fost el de mic, un naturist.

R.: Femeile? Ce crezi despre ele?

Z.: Nişte căţele.

R.: Eşti castrat, de-aia zici asta.

Z.: Io? Nici pomeneală. De unde ţi-a venit aşa idee?

R.: Păi nu ai... testicule.

Z.: Ce? Drace! De-aia nu simţeam nimic când mă lingeam în zona inghinală.
R.: Ştii că oamenii vă dau tot felul de nume. Pe ăla care latră-n balcon la etajul doi, ştii cum îl cheamă?
Z.: Ei cum?
R.: Axel.
Z.: (râde de se prăpădeşte)
R.: De ce râzi?
Z.: Ce nume tâmpit! Îl cheamă Puţă-scurtă.
R.: De ce?
Z.: Că are puţa scurtă. (Începe să latre furios.)
R.: Păi de ce latri? Pe mine mă latri?
Z.: Şterge-o! (Continuă să latre turbat.)
R.: Păi...
Z.: Şterge-o repede! Altfel te fac bucăţi!
R.: Păi ce ţi-am făcut?
Z.: Vine masculu' alfa şi nu vreau să creadă că-s turnător! Hai, roiu! Şi adu şi tu o felie de salam când mai treci p-aci, fir-ai a' dreacu de scârţar! Altfel mă ţin de curu' tău până-n staţie! Avarule!

O cauză ignobilă

2010-02-20T12:13:00.003+02:00

Celor care au crezut, acu vreun an şi mai bine, că ăsta o să fie un blog serios „de fotbal” ar trebui să le cer scuze. Nici vorbă, nici nu mă gândesc. Să-şi ceară Mutu'! Şi nici pentru blasfemiile ce urmează n-am de gând să-mi cer iertăciune. Vezi mai sus, tot Mutu'! Da' uite m-a pleznit aşa deodată că azi se dă dezlegare la campeonatul nost băştinaş şi strămoşesc, taman în postul paştelor. Şi mă gândesc aşa, în sinea mea agnostică cu nuanţe atee, că s-a zis cu abţinerea de la cărnuri. Ştiţi cum stă la noi treaba „pe stadioane”: sex cu cine-o fi şi s-o nimeri. În preludiu cu portarul, şi numai oral - „eeee, sugi pu...!” -, urmează apoi fără discernământ: mame, echipa vizitatoare, „banca tehnică” proprie şi/sau adversă, vânzătoare de seminţe, maseuri, fanii altor echipe, alte echipe care nici nu joacă de la aceeaşi oră sau în aceeaşi divizie, barele porţilor - „'mi-aş p... în ea bară!” -, tuşierii de la alte partide etc.

Şi-atunci mă gândesc că totuşi asta ar putea fi o cauză pentru BOR: să interzică campionatele de fotbal neaoşe măcar pe durata posturilor, în prima fază, şi-apoi să ţintească mai sus: să caute a le interzice cel puţin până la ziua de apoi. Pe principiul că „ce-i frumos, şi lui dumnezeu îi place”, deci nu poate fi plăcut divinului său ochi fotbalul românesc care-i a dracului de păcătos: vanitos ca Gigi, iubitor de arginţi ca unşpele de bază cu tot cu băncile de rezerve, nesătul şi lacom ca Iancu de Timişoara - pe scurt, urât ca dracu'. Şi-aşa prelaţii şi prelatele altă treabă n-au, nu-i văd să asude sutana pe ei de multele misiuni sociale pe care le-ar face.

Amin. Idi Amin.

Aluziile Anticomunistului de operetă

2010-02-20T08:45:00.004+02:00

Nici n-am făcut bine ochi, că m-am şi izbit de acest articol al lui I.T. Morar. N-o să perorez acuma despre cum am crescut io cu Caţavencu, despre chicotelile dospind de resentiment la fiecare perdaf pe care-l trăgeau pesediştilor, la glumiţele bine ţintite, la investigaţiile din pagina 3, la bulele demnitarilor etc. Aşa mi-am făcut „iniţierea” în politică, iar eroii mei - din pricina unor nedezvoltate veleităţi artiste - au fost Mardale şi Ion Barbu. Dar şi ceilalţi, printre care I.T Morar, unii ale căror poziţii azi nu le mai înţeleg.

Ce s-o mai lungesc? Să vă spun de ce vă deranjez de dimineaţă. Recitind interviul din Evenimentul Zilei cu Marius Oprea, şi mai ales sinopsisul evenimentelor dimprejurul IICCR din ultimele două luni aflat în coada lui, mi-am dat seama de un lucru cât se poate de simplu. Iată despre ce e vorba în termenii jurnalistului de la gazeta recent căzută-n gheara Păuneştilor (apropo, ce mai campanii se duceau în Caţavencu împotriva ăstor „fraţi pătaţi!”):

„... cum ar trebui studiate comunismul românesc şi crimele sale? Adunând probe, susţine Oprea. Mobilizând un aparat ştiinţific care să demonteze ideologia criminală, e replica lui Tismăneanu.”

Exact asta-i întrebarea esenţială: ce vrem? Să se lungească rafturile din biblioteci sau coada securiştilor la Parchet? Să citim alte şi alte pagini care să ne edifice ştiinţificeşte, adică „rece”, asupra naturii regimului comunist, cu aceeaşi obiectivitate cu care s-ar scrie despre Sumer sau despre bejenie în Ţara Românească, sau să mai luăm măcar act de câte-o citaţie a vreunui mic sau mare torţionar pe la tribunal?

Cu cât trece timpul, cu atât a doua variantă pare mai puţin plauzibilă şi mai neimportantă: la ce bun să mai faci lustraţie acuma, când ăia oricum sunt bine înfipţi, adică perfect adaptaţi (citeşte chivernisiţi) în noul regim capitalist? Aceeaşi întrebare retorică şi-o pun probabil şi procurorii şi judecătorii care-şi dau concursul la NUP-urile cu care se îngroapă sesizările IICCR.

Aşa că ce s-o mai frecăm atâta: e vremea să facem din anticomunism o afacere sterilă, o ocupaţie pentru şoareci de bibliotecă, măcar să nu mai fie folosit drept instrument de campanie electorală. Nu de alta, dar ar fi a naibii de penibil să votăm „anticomunismul de operetă” - expresia e dintr-un editorial de-al lui Carmen Muşat - şi peste 3 sau 4 ani.

Aşa că, vorba aia: Anticomunişti din toate zările, uniţi-vă! Altfel spus: Un ultim efort, tovarăşi, să-ngropăm în praful bibliotecilor săteşti orice încercare de justiţie anticomunistă.

Tot nu vreau, da' iar îi musai...

2010-02-18T21:18:00.003+02:00

Ieri am vrut să descriu un muzeu şi-n dârdora scrierii mi-a ieşit o hazna. Am scris oarecum enervat, dar nu pentru că se discută atât de mult despre pesede zilele astea, sau vezi doamne, de felul în care se discută. Uitându-mă repede ici, colo pe site-urile de ştiri, pe Voxpublica şi-n alte locuri, îmi pare că e destulă jubilare „în aer” faţă de congresul pesede şi dedesubturile lui nu tocmai curate: la urma urmei, asta vor jurnaliştii, niscai antren. Şi noi la fel. Prea se lăsase liniştea după alegerile prezidenţiale, lipseau subiectele, înregistrările, dezvăluirile, Haiti e deja vechi şi-ngropat (ca să zic aşa, fără pic de lipsă de respect pentru ce se întâmplă acolo), noi, uscaţii şi curaţii de la blocuri nu suntem inundaţi decât de vecinii de sus, şi asta doar dacă-s beţi muci şi nu-s atenţi când vine apa caldă - fie vorba-ntre noi, vecinul meu de deasupra e Mr. God însuşi, aşa că nu prea am a mă teme decât de oareşce... disfuncţionalităţi în circuitul apei în natură.

Am scris, zic, enervat şi realizând în timp ce scriam că, în ciuda convingerilor mele liberale, şi care sunt strict filosofice şi nu partinice, nu există un partid care să mă reprezinte. Mai am încă de tras până să ajung să fac parte din aşa zisa „clasă de mijloc”, dacă e să judec după veniturile mele - mici - şi după proprietăţile mele - inexistente. Aşadar, chiar dacă, aşa cum ziceam, adeziunile mele politice, datorate teoriilor filosofice la care am pus botul, sunt cu totul altele, economiceşte vorbind, unul ca mine ar trebui să fie reprezentat de un partid de stânga, de un partid care să ştie cum trebuie strunită piaţa (inclusiv cea a muncii) astfel încât să nu dăuneze buzunarului meu, în prima fază, şi, instantaneu, nivelului de viaţă, ba ce zic?, vieţii chiar. Cum se poate vedea, pesediştilor nici că le pasă de mine: cu o expresie neaoş peruană, îi doare la bască. La basca proletară desigur, aia pe care Herr Erbse (pe româneşte, Mazăre - pe ăsta-l uitasem mai ieri, fir-ar a dracului!) a înlocuit-o în capul lui de arian de Dobrogea cu o caşchetă guevaristă.
Uite de-aia nu contenesc să-i înjur.

Updates Aluziile Anticomunistului

2010-02-18T19:19:00.006+02:00

Sunt tot mai dificil - pentru mine, cel puţin - de urmărit ramificaţiile „cazului Oprea”. Luările de poziţii curg cu nemiluita. Observatorul cultural îşi continuă ofensiva împotriva lui Vladimir Tismăneanu într-un editorial al lui Carmen Muşat (vezi şi pe cel de săptămâna trecută) şi în dosarul unde se regăsesc o parte dintre semnatarii apelului pentru susţinerea lui Marius Oprea. După apariţiile la Antena 3 şi la Realitatea, după interviurile pentru Hotnews şi cu Istodor, Marius Oprea revine cu un nou interviu în Evenimentul Zilei. În miezul interviului, e o scurtă declaraţie a Doinei Cornea în care denunţă modul în care se discută problema şefiei institutului şi se distanţează uşurel de Marius Oprea.
Fac o observaţie: falia dintre establismentul cultural şi noua gardă de intelectuali, să-i zic aşa, apărută, sau făcută vizibilă, odată cu apariţia volumului Boierii minţii se reactivează, mult mai colorată politic acum.

Mie mi-e uşor să iau o poziţie şi să tai nodul gordian. D-aia o şi fac: fie director cine-o fi (chiar şi cine zice I.T. Morar), dar Institutul să-şi continue treaba ca şi pân-acum, adică să dezgroape - literalmente - morţii comunismului şi să scoată scheletele din dulapurile foştilor şi actualilor securişti.

N-aş fi vrut, da' dacă-i musai...

2010-02-17T22:32:00.005+02:00

Mai mult decât un partid, PSD îmi pare a fi un muzeu. Al postcomunismului. Nici dacă Madame Tussaud ar fi avut cumva ideea - oribilă, de altfel - de a îngheţa până la Marea Prăjeală o clipită din prezentul nostru, tot n-ar fi reuşit să surprindă cu atâta infailibilă acurateţe ceea ce ni se întâmplă de la rivuluţie încoace. Adulmecaţi şi vă oripilaţi.

Iliescul - seamănă cu toţi bătrânii aceia care-şi încep frazele cu „pe vremea lui ceauşescu toată lumea...”. Comunist vechi silit de mersul istoriei să se travestească-n socialist democrat. Travestiul i-a ieşit prost, a pleznit pe la toate cusăturile. Un fel de mumie a lui Lenin - sunt destui în pesede convinşi că e folositor partidului, că „aduce voturi”, probabil ar aduce chiar şi împăiat. Şi-a chemat recent tovarăşii la ordinea proletară, doar că foştii combatanţi din vremea repauzatului sunt azi oameni de afaceri şi nu vor să aibă de-a face cu clasa muncitoare altfel decât din poziţia patronului care le fură căciula plătindu-i la negru, la gri sau cum s-o mai nimeri.

Lui, tovarăşului iliescu, îi datorăm apariţia pe „scena politică” a două „personulităţi marcante”. Sunt aproape nişte tipuri; aduc bine de tot a foşti directori de întreprinderi socialiste trecuţi peste noapte cu tot cu fabrică în sistemul de producţie capitalist. Ei sunt: Arogantul şi Prostănacul, un cuplu comic. Sunt făcuţi să fie şefi, ei nu pot fi altceva - trecutul lor de viitoare cadre comuniste, mort în faşă, nu i-a pregătit pentru viaţă, în orice caz nu pentru viaţa pe cont propriu. Celui dintâi nu-i ajungi la nas nici cu o băşină bine dospită-n drojdiile maţului gros, celuilalt nu-i găseşti creierul sau demnitatea (ţup! ţup!) oricât te-ai strădui. Folosesc des cuvântul „muncă”, semn că habar n-au ce-i aia şi-mi pare uneori că „munca de partid” e pentru ei un fel de travaliu - al unei sarcini fantomă.

Vanghelie - manelistul ajuns staroste la cheful vieţii lui. Nu i se văd lanţurile groase de aur cu crucea hortodoxă-n chiept din pricina reverelor costumelor bine croite şi ajustate pe ceafa lui groasă. Exact cum pare să sugereze numele e făcut să falsifice ori măcar să ciunteze orice mesaj „de bine”. El nu aduce buna vestire, ci buna investire: spre exemplu să-ţi pui toţi banii pe geoană şi să te dai loial înjurându-l gros. Dac-ar râgâi în loc să vorbească, tot ar mai face sens.

Ponta e tânărul care-a greşit regimul. El (ca şi Boureanu, Olteanu etc.) ar fi fost nişte buni şefi locali ai UTC. Ar fi ştiut cum să urce scara ierarhică şi-n vremurile apuse. Rotaţia cadrelor ar fi însemnat rotaţia minţilor lor cu exact atâtea grade câte le-ar fi cerut-o noile împrejurări. Ponta şi alţii ca el sunt exact ăia pentru care nimeni „n-a murit la revoluţie”, sunt sardelele care-au ieşit din cutie doar ca să sfârşească mucede la tomberon. Băieţii descurcăreţi care sub pretext că-s prea mici, s-au băgat în faţă şi-au rămas acolo pentru că oricum alte planuri n-aveau şi nici nu ştiau să facă altceva.

O mai ţineţi minte pe directoarea vreunei şcoli dinainte de 89? Purta coc sau o frizură standard, cu o lungime tot standard a părului, undeva între 8 şi 9,7 centimetri, cumva cârlionţat (nu mă pricep deloc la de-astea, dar cred că antedecembriştii au o imagine clară), făcea gură-n careu şi trasa sarcini, scotea loazele să-i vadă toată şcoala, urla pe coridoare, când apărea ea un vânt îngheţat paraliza orice vânzoleală. De tovarăşa directoare îmi aduce aminte Cati. Cati Androneasca. Şi bănuiesc că şi reformele ei tot cam pe-acolo ţinteau. Se vede deseori cât e de indignată că n-a putut fi realmente ce-ar fi vrut să fie: tovarăşa directoare a unei unităţi şcolare model.

Guşă, Dragnea, Mitrea, Hrebenciuc, şi câţi alţii, nimic altceva decât flora intestinală a unui partid în care luptele intestine sunt taman o repriză de balonare ce se termină-ntr-un fâsâit nesfârşit. Pentru emanaţiile astea e nevoie de triferment şi hârtie igienică, ca singure convingeri de stânga, aia cu care folosesc ştergăozul.

De dragoste. Declaraţie pe propria răspundere

2010-02-14T10:39:00.007+02:00

„Într-astă zi de Sfântul Valentin,

Când tot ce-i pasăre pereche-şi ia,

Ei, al cui sunt de-a pururi, îi închin

Acest trist cântec şi jelania mea...”

Geoffrey Chaucer

Dragele mele, actuale şi viitoare foste, de ziua asta a sântului Valentin, viu să vă fac o mărturisire. Inutilă, în dublu sens: tardivă sau prematură pentru voi, neproductivă (probabil; deşi nu-s convins) pentru mine. Găsesc că nici nu putea fi mai potrivit momentul pentru o astfel de confesiune, căci ce cadou mai preţios vă puteam oferi azi altul decât adevărul, deşi nu tot, nici definitiv, ci atâta cât am aflat şi eu pe ici pe colo (bibliografia o dau la urmă, fireşte)?

Deci, „conform ultimelor studii”, nu v-am iubit şi nu v-oi iubi. Ştiu, o să-mi scoateţi pe nas fel de fel de vorbe „dulci” ori „picante”, o să scoateţi la iveală cadouri şi scrisori, o să-mi amintiţi cum v-am promis marea cu sarea şi Luna de pe cer. Şi altele la fel: cum m-am târât în genunchi, în patru labe, cum am plâns - ei, da! ce umilinţă, nu? - şi m-am smiorcăit, şi câte altele? Cum m-am jurat pe toţi sfinţii şi pe toţi dumnezeii că alta ca voi nicicând n-a fost şi nici va fi. Bref, cum facem toţi când „ne-ncingem” - adică şi sus, şi jos.

Am zis „toţi” pen'ce exact aci-i buba, că toţi facem la fel, da' fix la fel, când ne-ncingem. Şi vrem unul şi-acelaşi lucru. Adică ce zic „vrem”?, că de fapt nu noi (eu, sau ei, actualii şi viitorii voştri) vrem realmente ceva, ci... genele noastre. Da, aţi citit bine. Toate vrăjelile alea, toate promisiunile, jurămintele etc. nu-s decât abureli, nu le-am rostit io pentru că aşa am vrut - şi ce dovadă mai bună decât faptul că adesea le-am zis ştiind că nu-i altă cale? -, ci gena asta de-i zice egoistă m-a pus. Ea mi-a impus să fac tot ce-am făcut, să fac orice numai să-i împlinesc scopul „mârşav”: anume să mă infiltrez cum oi şti şi cum oi putea, dar de urgenţă, între inghinalii voştri. Căci gena asta, în ciuda milioardelor de informaţii pe care le conţine, nu ştie şi nu urmăreşte decât un scop: să se-nmulţească. Iar eu nu-s decât un mijloc, un instrument al genei ăsteia, aservit complet ţelurilor ei „necurate”. Sunt, altfel spus, eu cu tot cu textele mele, parte din strategia ei. Întru succesul cărei strategii m-a învăţat tot ce ştiu: inclusiv să vorbesc, deci şi să rostesc cuvinte precum cele pe care vă place aşa de mult să le auziţi. Şperaclul care răscrăcănează orice craci oricât de pudic strânşi.

Partea mai groaznică acuma vine, să zic aşa, apropo de întrebarea aia: „ţi-a plăcut?”. Căci, în lumina acestor cercetări nici nu mai ştiu 1. dacă mi-aţi plăcut realmente, adică mie, ăsta din carne şi mai mult oase; 2. dacă mi-a plăcut realmente când am purces să-nscenăm dansul dihaniei cu două spinări (în unele cazuri, mi-e foarte limpede, nu mi-a plăcut! pot să jur! dar gena egoistă, sunt convins acuma, a jubilat). Zic asta pentru că: 1. se pare că nu v-am selectat eu, în baza unor criterii estetice, intelectuale sau mai ştiu io cum, ci gena asta, în egoismul ei, nerăbdătoare să-mi găsesc io „aleasa”, mă-mpingea neîntârziat la acţiune; şi 2. plăcerea respectivă e doar o capcană întinsă nouă tuturor ca să ne mai dedăm acelor „schimburi de fluide” care-i asigură ei o posteritate. Aşa că sper să-mi înţelegeţi confuzia.

O să ziceţi că-s un porc, iar eu vin şi spun că genei mele egoiste nici că-i pasă ce invective-mi aruncaţi mie atâta timp cât ea n-are morală şi nu cunoaşte scrupule. În limbajul ei chimic, „te iubesc” înseamnă „musai vreau să te f...” Morala şi scrupulele s-ar prea putea să nu fie decât nişte altfel de excitanţi (pentru ea? pentru mine?). La urma urmei, ştiţi povestea cu fructul interzis: dacă-i interzis e cu atât mai râvnit. Aşa că ziceţi-mi porc, şi-apoi schimbaţi prima şi ultima literă-ntre ele: da, aţi ghicit, sunt un corp în slujba genei egoiste.

Acestea fiind zise, să vă lămuresc acum că dedic versurile lui Chaucer din motto, adică taman cel care-a început tămbălăul ăsta de sânt Valentin, genei mele egoiste. Şi-i mai zic s-o ţie tot aşa. Că doar s-a inventat prezervativul.

P.S. Nu pot să nu închei într-o notă porcină: zic unele cercetări cum că aveţi o percepţie cam meschină asupra lumii şi vieţii, probabil de-aia romantismul vostru implică o grămadă de cheltuieli. Motiv pentru care cred că trebuie făcute şi la noi nişte stabilimente cu lămpaş roşu. Să avem o măsură exactă a investiţiilor.

Further reading:

Richard Dawkins, The Blind Watchmaker (apărută de curând la Humanitas, Ceasornicarul orb îi zice)

Frank Tallis, „Crazy for you”, The Psychologist februarie 2005 (unde se demontrează, printre altele, că genei/evoluţiei nu-i servesc: fidelitatea, morala, dragostea - care-i, zice-se, o afecţiune psihică de scurtă durată - şi alte gogoriţe de-astea feminine).
Încercaţi şi Peter Hammill „So many years ago”. Îl găsiţi pe Youtube.

The Big Fuss (6) Din ura presei

2010-02-07T09:54:00.003+02:00

Urlă şi spumegă seară de seară împotriva preşedintelui, împotriva clicii lui, împotriva afaceriştilor şi-mpotriva fetelor de la pagina cinci. Repetă fiecare frază de şapte-opt ori, hai zece, cu mici, foarte mici variaţiuni, se uită „inteligent”, cu „subînţeles” în cadru până pricepe tot telespectatorul amorţit de somn, răspunde la mesaje, citeşte din ziare, din reviste, de pe lap-top, vorbeşte cu cei aflaţi în studio la muncă ori în trecere, ridiculizează maneliştii şi vedetele de carton băştinaşe. Ţine şi-un blog cu postări scurte pentru că, din punctul lui de vedere, nu mai trebuie demonstrat nimic: sentenţele sale sunt evidente, irefutabile - statul e naşpa, politica e naşpa, democraţia e naşpa, fetele alea din Libertatea, grase, până şi el e cam naşpa. Când vine mai devreme pe la televizunea unde lucrează ca independent - e singurul din ţărişoara asta, de-ar fi să-l crezi! lui nu-i spune niciun mogul ce să facă! -, dă pe la „Sinteza silei” - emisiunea aia „moderată” de cel mai elefant gâdea din ţară. Şi, ce s-o mai lungesc?, în genere trăieşte în românia şi asta îi ocupă chiar tot timpul. Cu vreo lună, două în urmă a fost ales drept cel mai cel jurnalist din ţară, doar că el se jură că nu-i jurnalist. Adică ar fi culmea să vrea să fie tocmai ce suduie el mai mult şi mai mult. Da' a naibii paradox: boborul îl dezminte. Nici nu ştii unde-i schizofrenia mai mare! La mnealui, non-jurnalistul? Ori la mulţimea de telespectatori fideli?

Aţi recunoscut personajul, mai mult ca sigur. Aşa că nu-i dau numele - nu de alta, da n-aş vrea să mă facă celebru.

Acuma ce vreau să zic, pe scurt, de dimineaţă. Nu-i contest individului buna credinţă, ca să zic aşa îl cred pe cuvânt: nu face jocurile nimănui, nici măcar ale mogulului care-i plăteşte salariul şi-al cărui nume-l rosteşte extrem de rar şi niciodată critic. Însă vin şi-ntreb: mânia asta mimată seară de seară, indignarea de vodevil împotriva „deontologilor şi-a analiştilor” oare cât de mult i-a servit în campanie taman mult-hulitului preşedinte? Adică mi se pare mie că cei doi, jurnalistul maxim şi preşedintele maximo, s-au întâlnit într-o mişcare de învăluire din flancuri a presei. Prezidentul, fost şi prezent, a atacat la moguli, pe când jurnalistul ne-jurnalist i-a tocat mărunt pe angajaţii acestora. Unul a acuzat manipularea opiniei publice, funcţie de interesele economice ale patronilor, celălalt a contestat intenţiile şi priceperea angajaţilor şi invitaţilor televiziunilor de ştiri. Altfel spus, unul a lăsat să se-nţeleagă că de fapt până şi cei angajaţi cu carte de muncă la moguli ar zice altceva dacă ar avea libertatea s-o facă, celălalt a bătut şaua că de fapt dincolo de limbajul urban şi moderat, dincolo de strădania de-a-i face şi pe alţii (pe telespectatori) să înţeleagă ce se întâmplă în politică şi-n jurul lor, nu e nimic - doar găunoşenie şi interese meschine.

Şi-atunci, chiar pornind de la presupusa bună credinţă a celui mai mare jurnalist în viaţă anul trecut, oare nu i-a făcut el preşedintelui un serviciu imens, adică acela de-a spori confuzia alegătorului şi neîncrederea faţă de singurul adversar redutabil al preşedintelui - presa? Mai puneţi la socoteală insistenţa cu care această mironosiţă a presei noastre s-a jurat că nu participă la vot, repetând într-una că nu face decât să exprime o opţiune personală. Am mai spus asta, o astfel de afirmaţie e falsă în gura unuia care apare 200 de seri pe an la teve şi-n plus mai dă şi cifre de rating record pe cap de alegător bovin furajat cu clişee şi banalităţi.

Uite de-aia cred că Mircea Badea i-a dat băsescului un sprijin nesperat şi nemeritat, dar imens. Însă, pentru că trăieşte în românia, iar chestia asta-i ocupă tot timpul, nici n-a băgat de seamă.

The Big Fuss 2009 (5) - Aluziile Anticomunistului - urmare

2010-02-06T18:19:00.008+02:00

(Continuă de pe pagina anterioară, fireşte)
A doua chestiune, cum merge lupta anticomunistă azi? Păi iată micile întâmplări de care pomeneam la început: după patru ani de la numirea sa în funcţia de membru CNSAS, lui Mircea Dinescu i se „descoperă” incompatibilitatea de către Autoritatea de Integritate - pasămite ar avea niscai afaceri, ori funcţia de membru CNSAS e „asimilată cu cea de secretar de stat”. Ok, dar de ce le-au trebuit 4 ani funcţionarilor ălora să-şi dea seama de asta? Asta nu-i incompetenţă? Dacă da, câţi dintre ei au fost destituiţi? Dar preşedintele ei, e tot acolo?

Şi lupta continuă astfel: umblă vorba că directorul mai sus menţionatului IICCR va fi destituit. Motivul legal? Pentru că funcţia e ocupată prin numire directă de către prim-ministru. Motivul real? Actualul director, Marius Oprea, e liberal şi fost consilier al lui Tăriceanu. Şi-n plus, IICCR produce sesizări penale împotriva unor mai mici sau mai mari securişti, informatori, torţionari. Adică, activitatea acestui institut s-ar putea solda cu nişte rezultate foarte palpabile, dacă justiţia şi-ar face treaba (vezi comunicatul de presă IICCR în cazul Paraschiv spre exemplu). Încă n-am auzit ca premierul în funcţie să aibă o poziţie oficială în chestiunea asta. Au luat însă poziţie unii jurnalişti (vezi spre exemplu Eugen Istodor pe VoxPublica). Nu cea mai ciudată însă este a lui I.T. Morar, de la un susţinător al preşedintelui mă aşteptam. Spune dumnealui aşa: „cine este numit pe criterii politice, pe aceleaşi criterii va fi destituit”! Şi-aruncă o mică vorbă-n direcţia lui Oprea, că pasămite s-ar fi îndrăgostit de funcţie. Acuma ce nu spune I.T. Morar este taman ce am spus mai sus: activitatea institutului e limitată la un termen de 6 ani, din care trei au şi trecut - deci dragostea de foncţie... e trecătoare în cazul ăsta. În rest, desigur, are dreptate: toţi pedeliştii numiţi în ultima lună-n foncţii să nu se obişnuiască prea tare, or veni şi alegerile alea odată şi-odată.

Dar dl Morar nu e singurul care nu spune tot. Uite, că tot pomenisem recent de Andrea Pora şi de „stilul” ei jurnalistic: dumneaei răspândeşte sămânţa dispensării de CNSAS - în comentariile articolului dânsei cineva cerea de-a dreptul desfiinţarea CNSAS, că cică papă bănişorii statului. La ce mai foloseşte o instituţie care nu poate spune tot adevărul, se-ntreabă dânsa. De ce nu poate spune tot adevărul? Pentru că „lucrează cu materialul clientului” - adică cu dosarele puse la dispoziţie lor de serviciile de informaţii. Perfect adevărat: atâta timp cât serviciile selectează dosarele care ajung la CNSAS şi la IICCR, nu putem şti tot adevărul. Dar nici dna Pora nu-l spune pe tot. Lipseşte ceva din articolul dumneaei: legile de funcţionare ale SRI şi SIE o spun destul de clar totuşi, chiar şi pentru un jurnalist băsescian, că directorii celor două instituţii sunt numiţi la propunerea preşedintelui, unul cu aprobarea Parlamentului, celălalt cu aprobarea CSAT.

Acuma, ca să sfârşesc: mi se pare că lupta anticomunistă se apropie de sfârşit. Dar nu de unul fericit, se pare că securiştii de ieri şi de azi, vor ieşi basma curată. With a little help from their friends. Sau poate că, cine ştie, după cum se vede din recent redezgropatul Felix, TB şi pedeleul sunt hotărâţi ca lupta anticomunistă să fie pedelistă (adică împotriva securiştilor celorlalţi), sau să nu fie de loc. Ori, a treia şi ultima variantă, promit, anticomunismul va fi reîncărcat la alegerile viitoare. Deşi pân-atunci, unii securişti s-ar putea să piardă lupta cu viaţa măcar.

P.S. Noul director al IICCR ar urma să fie Vladimir Tismăneanu. Prietenii ştiu de ce.

For further reading, ca să zic aşa:

http://www.revista22.ro/ro351ca-h15-conspirarea-reformei-statului-7553.html

http://www.crimelecomunismului.ro/ro/presa/comunicate/iiccr_contesta_rezolutia_parchetului_in_cazul_vasile_paraschiv/

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/dinescu-si-a-amintit-ca-e-si-proprietar-de-poduri-27994.html

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/de-repetat-din-cind-in-cind-cine-e-pus-pe-criterii-politice-va-fi-schimbat-pe-criterii-politice-27730.html

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/marius-oprea-se-vrea-demis-basescu-nu-uita-vrem-pantofi-din-razbunarea-ta-cit-de-mic-poti-fi-27473.html

http://www.ziar.com/articol-din-ziar.php3?id_syndic_article=1624535

şi altele.

The Big Fuss 2009 (5) - Aluziile Anticomunistului

2010-02-06T15:53:00.008+02:00

Probabil cea mai mare manipulare băsesciană a recent încheiatelor alegeri prezidenţiale este lupta anticomunistă. Sunt convins că mulţi din cei care l-au votat pe TB au pus botu la mistificarea asta. Ba sunt destui cei care cred că formalitatea din 18 decembrie 2006, condamnarea comunismului în şedinţa reunită a celor două camere parlamentare, e o mare faptă de vitejie şi de înţelepciune. Uite de-aia ţineau să scoată ochii oricărui contestatar al preşedintelui cu mantra: „băsescul a condamnat comunismul!” - adică numai el, nimeni altcineva. Aşa o fi? Şi dacă-i aşa, de ce oare? Asta-i prima problemă. A doua o constituie substanţa şi forma acestei lupte anticomuniste azi, adică la anul de graţie 2010. Chestia asta îmi apare problematică datorită câtorva mici întâmplări recente, postelectorale. Le iau pe rând.

Întâi, condamnarea comunismului. S-a făcut într-un discurs rostit în faţa parlamentului - textul îl găsiţi pe site-ul preşedenţiei. Discursul vine în urma întocmirii şi publicării Raportului Tismăneanu, adică a textului pe baza căruia preşedintele a ţinut să condamne regimul comunist şi să ceară scuze victimelor acestuia. Totul bine şi frumos. Dar înainte de comisia Tismăneanu şi de raportul ei ce-a fost?

Ei bine, a fost scandalul CNSAS, de prin martie 2006. Să vedeţi: pede şi penele erau împreună la guvernare, ca nişte partide aliate şi de dreapta ce erau. În Alianţa DA s-a convenit pare-se ca preşedinte al CNSAS să fie numit Constantin Ticu Dumitrescu. Doar că la vot, ce să vezi? Unul dintre pedişti - nu se ştie care - a votat împreună cu peremiştii şi pesediştii pe cine credeţi? Pe un membru pede, care, prin 1984, a publicat o carte cu un titlu numai bun de pus pe frontispiciul oricărui lagăr de concentrare: Reeducarea prin muncă. Despre viaţa, opera şi metoda de îmbogăţire postrevoluţionare ale acestui ins, îl cheamă Turianu, găsiţi materiale pe blogurile foştilor studenţi pe la „Spiru Haret” (formula e simplă: examenele se cumpără, nu se iau). Şi ce-i cu asta, ne-am putea întreba. Păi partea interesantă acuma vine: în momentul scandalului, băsescul aflat în vizită în china, a declarat că „e departe şi fizic, şi ca interes” de chestiune. Mai străveziu de-atâta nu putea fi decât: mi se rupe de CNSAS (y compris, de anticomunism).

Bun, doar că, revenit în patrie, a schimbat macazul şi-ntr-o lună - aprilie 2006 - a dat dezlegare la comisia Tismăneanu. Motivaţia: că înainte de a condamna comunismul e nevoie de o „cercetare ştiinţifică” care să arate dacă trebuie sau nu. Bun, doar că, iarăşi cercetarea ştiinţifică ar fi trebuit să înceapă deja - s-a amânat „din motive birocratice” -, dar în altă parte şi sub altă pălărie. Mergem mai în urmă, dar numai foarte puţin: în decembrie 2005, Tăriceanu, adică prim-ministrul, semna o hotărâre de guvern prin care se înfiinţa IICCR (Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului). Mie mi se pare limpede din numele instituţiei: 1. că făcea cercetare (probabil ştiinţifică, de vreme ce era institut) şi 2. că prin guvern erau unii care aveau o bănuială asupra naturii regimului comunist - crimele sunt comise de criminali, nu?

Şi-atunci, la prima problemă, vin şi întreb ce anume să fi determinat schimbarea de optică a preşedintelui în contextul scandalului CNSAS? Părerea mea este că în felul acesta a dibuit cea mai sigură metodă de a-şi atrage o bună parte a intelectualităţii (adică vocile cele mai marcat anticomuniste şi care conturează opinia publică) de partea sa şi de-a o ţine captivă atâta cât îi place. Pe de altă parte, vă întreb ce rost are o condamnare formală, fie ea şi oficializată în plenul Parlamentului, şi care nu atrage după sine niciun efect juridic?
(continuă... pe pagina următoare, cum ar veni)

Cruciada copiilor 2

2010-02-03T22:44:00.002+02:00

Nu-s cu totul convins că deputata Ancuţa Pocora e bine intenţionată. Sper însă că undeva în mintea dumneaei se zbate să iasă, să se formuleze o mare problemă. Încerc s-o ajut, cât mă duce şi pe mine capul, oricum din câte văd nu s-a repezit nimeni să considere că desenele animate violente ar fi vreo chestiune de interes naţional. Şi totuşi...

... probabil că problema pe care vrea s-o ridice deputata se poate formula aşa: ce vrem să facem din copiii de azi? Pentru ce fel de societate îi pregătim - deci ce fel de societate le pregătim? Şi prin ce mijloace? Cu ce oameni? Mai pe scurt, ce fel de educaţie vrem să le dăm?

Nu vreau să intru în chestiuni de filosofie, cu atât mai puţin de pedagogie (mă declar nul în această privinţă şi astăzi, la patru ani de la ieşirea mea discretă din sistemul de învăţământ). Vreau să constat odată cu deputata Pocora că într-adevăr copiii naţiei au nevoie de eroi. Aşa este: dar poate că nu Goofy (un bleg bâlbâit) sau Pluto (un necuvântător cam tont) sunt cei mai potriviţi sau cei mai de dorit în poziţia asta. Nici chiar Mickey şi Minnie - un cuplu destul de inconstant. Poate că ar trebui, înainte să iscăm dezbaterea de desen animat, să începem una mult mai serioasă asupra statutului educatorilor, a profesorilor. Şi să-ncepem prin a constata cinismul cu care sunt trataţi iar şi iar, şi nu doar de guvern sau de parlamentari. Mă refer în primul rând la percepţia comună, care pe de-o parte le cere profesorilor să facă literalmente apostolat, să fie dacă se poate nişte oameni ai vocaţiei, dedicaţi, cum altfel?, trup şi suflet şcolii, iar pe de alta îi sfâşie la grămadă, îi culpabilizează în bloc ori de câte ori vreunul dintre ei calcă strâmb. Să constatăm înainte de orice altă discuţie că în minţile noastre locuieşte confortabil un paradox: le recunoştem rolul sau statutul simbolic, dar le refuzăm recompensele şi le ignorăm eforturile.

Am început să aud tot mai des şi pe la noi că cică se fac profesori doar cei care nu sunt capabili de altceva. Oare aşa să fie? Şi ce vrea să-nsemne asta? Că de fapt, aşa cum „stau” lucrurile azi, la noi şi aiurea, nu mai e loc pentru profesori? Poate nu mai e nevoie? Nu mai e nevoie nici de educaţie poate? La urma urmei, copiii se pot lăsa ore-ntregi în faţa televizoarelor, important este să vadă lucruri „frumoase”, să le dăm „nevinovăţie” televizată. Ori să-nsemne că am făcut lucrurile „să meargă” în aşa fel încât orice capacităţi sunt direcţionate spre orice alt fel de activităţi, numai spre educaţie nu?

Mai pe scurt spus, ar trebui să vedem întâi realmente cum stăm în câmpul educaţiei, ca apoi să putem proiecta „omul nou”, adică să modelăm pruncii care-s abandonaţi azi în faţa televizoarelor. Şi-n loc să le dăm desene animate inocente să le dăm profi demni, profi conştienţi de importanţa a ceea ce fac, pătrunşi de misiunea lor, dacă vreţi. Ori, de vreme ce-n capitalismul nostru sălbatic banii sunt măsura utilităţii şi-a importanţei unui om sau al unei unei activităţi, poate n-ar fi rău să nu-i mai ducem cu zăhărelul pe profii de astăzi, aşa cum sunt, şi mai buni, şi mai răi. Dup-aia vom avea nişte parteneri de discuţie interesaţi doar de chestiunile stricte şi specifice ale educaţiei, nişte minţi degrevate de grijile cotidiene - citeşte banii de coşul zilnic.

Închei abrupt, căci simt că oricât m-aş mai întinde tot n-ar fi suficient, că n-aş epuiza chestiunile pe care le consider realmente importante. Şi mă întreb dacă e naivă sau sofistă deputata care spune (şi crede, probabil) că desenele animate sunt cauza principală a limbajului şi comportamentului agresive ale copiilor de azi. Şi-i fac o interpelare, ca să zic aşa, de ce desconsideră-n aşa măsură aportul părinţilor la bagajul de violenţă al copiilor? Că nu cred să fi ieşit din uz vorba aia: „io te-am făcut, io te-omor”. Astea fiind zise, mi se pare că doamnei Pocora i s-a urcat victoria antisexistă la cap, şi nu vrea decât să mai capitalizeze niscai imagine publică. pe spinarea „micuţilor” că ei nu se pot apăra.

Mă-nţelegeţi?

Cruciada copiilor

2010-02-02T21:51:00.006+02:00

Ştiţi vorba aia „să vorbeşti singur ca televizoru”? Nu-i nimic adevărat în zisa asta: avem o deputată penelistă care-l ascultă şi priveşte cu mare atenţie. O cheamă Ancuţa Pocora şi tocmai savurează „victoria de etapă” asupra reclamei la chipsurile nu-ştiu-care. Că cică era sexistă. Nu i-a ajuns atâta, acuma vrea să triumfe asupra canalelor de desene animate, că cic-ar fi difuza programe prea violente. Aşa zice nu-ş ce raport, pasămite pe 2008 violenţa pe canalele de profil a crescut „de patru ori! Atenţie, de patru ori!”

Nu intraţi pe blogu' dumneai să vă dumiriţi exact ce vrea, vă spun io - sigur cum mă pricep. Doamna e nostalgică: ar vrea să învie vremile când Mickey Mouse era regele animalelor desenate, iar imaginarul colectiv nu era vizitat de animale domestice gen „doi câini proşti” sau de „vaca şi puiu” (sau cum le-o fi zicând acuma pe model dublat, iar nu subtitrat). Vrea personaje „mai cizelate” (exact aşa scrie! mă jur!), vrea să le dăm copiilor poveşti şi eroi, bla-bla-bla Şi vrea o dezbatere publică. Ei bine, am luat-o oarecum în serios şi vin să fac o întâmpinare.

Mie problema asta nu că mi se pare falsă sau nesemnificativă, mi se pare semnul unei resemnări. Doamna deputat o spune mai bine decât mine, într-un acces de umor involuntar: „Alături de părinţi, de prietenii şi de grădiniţă şi şcoală, televizorul are un rol extrem de important în educarea micuţilor. Iar, cum desenele animate sunt preferatele puştanilor...” (Citatul e luat cu copy/paste, aşa că nu-mi faceţi mie imputări pentru eventualele greşeli.) Adică orice-aţi face, stimaţi părinţi, nu puteţi concura cu desenele animate. Renunţaţi, tot ce puteţi face e să cereţi - ba chiar să impuneţi! democratic! - televiziunilor să difuzeze nişte desene mai fără roboţi, monştri etc.

Din punctul meu burlac de vedere, cred că dna deputat ar trebui să-şi pună o întrebare preliminară, înainte să constate ce anume li se livrează copiilor în programele teve. Anume de ce stau totuşi copiii atâta timp în faţa teveurilor? Te pomeneşti că-s şi singuri acolo, doar ei şi televizorul? Cine ştie, poate că părinţii lor sunt prea ocupaţi cu alte chestii gen: joburi care storc şi ultima fărâmă de bunăvoinţă din ei şi n-au vreme să se ocupe de educaţia propriilor copii? Sau poate că-s la vreun bairam cu manelişti unde tati e muci sub masă, iar mami e mangă pe masă? Dar oare mami şi tati ce desene or fi văzut în copilăria lor? Or fi crescut şi ei ca mine cu Miaunel şi Bălănel, cele mai imbecile personaje de animaţie, după Gopo, care mi-au distrus inocenţa făcându-mă să-nţeleg că la capătul unei aşteptări înfrigurate nu urmează neapărat Bugs Bunny?

Cum se pare că m-am întins prea mult, am să revin cu episodul doi. Aşa că nu-i necesar să mă-nţelegeţi încă.

Idealist vs. coiuţ - la cerere

2010-01-31T12:28:00.002+02:00

Dragă domnule director, idealisme de-astea - să intru-n politichie să schimb lucrurile din interior, cum ar veni - mă vizitează şi pe mine - numai la duş şi exact cât curge apa fierbinte pe ciolanele mele obosite. Aşa că îţi înţeleg pornirile şi motivaţiile.

Ce nu pricep e cum de-ai ajuns la concluziunea că taman pedeleul e partida unde un ins deştept are vreo şansă. Adică vrei să concurezi cu prigoană jr.? Ia uite-aci declaraţiune a junelui prigonici, coiuţul tatii: „cu boc preşedinte şi cu mine membru, pedele a câştigat toate alegerile”, şi asta după ce le-a pierdut pe alea la care-a fost candidat. Vrei dară să te-nscrii în partidul boc la cap şi mic şi precoce la puţă? A, da! Ia stai c-acuma-ncep să-nţeleg: cu ce ziceai că dai în masă? Ei păi, honorius n-are-aşa ceva. Da ştii ce n-a spus coiuţul? Că potenţa partidului vine de la milioardele seniorului prigoană (ce nume potrivit pentru un politician băştinaş totuşi!) şi-ale altora ca el. Aşa că, dacă tot mai vrei să-ţi faci damblaua, io zic să-ţi numeri francii să vezi de-ţi ajung de-un tiraj de găleţi portocalii. Şi dup-aia să mergi să-ţi iei carnetu.

Dacă totuşi n-ai bani, dar tot mai crezi că au ăia nevoie de doctoratu şi de expertiza matale, io zic să iei aminte la Sever Voinescu, sau la Cristian Preda... Îţi garantez că băsescul şi pedele n-au nevoie de ei decât ca gurişti, că dau bine la fraierii care se cred deştepţi, şi că nici nu le pasă de bibliografiile pe care le-au epuizat. Mai aşteaptă şi-ai să vezi ce se alege de intenţiile lor reformiste - şi nu mă refer la schimbarea numelui partidului sau a siglei, alea-s vax. Praful, pun pariu. (Tocmai aud că de fapt pedeliştii consideră reformarea partidului drept un „fleac”).

Astea fiind zise, sper că mă-nţelegi.

Vânturile schimbării

2010-01-26T19:12:00.006+02:00

Şi abia ce fu ales băsescul, ce mai freamăt, ce mai zbucium s-a pornit în partidele moştenitoare ale FSN-ului. PSD ar vrea un nou lider, mult mai materialist - adică mai aplecat spre nevoile materiale ale membrilor săi. Pesedeii de la Cluj, ca de obicei când vine vorba de schimbări prin partid, l-au luat la şuturi pe iliescul, care a dat un ditamai interviul în România liberă ca să ne ameninţe iarăşi - unde dai şi unde crapă! - cu o suspendare a băsescului. Auzi moşule, tovarăşe „relicvă a istoriei” (că bine ţi-a mai zis dâncul!, ghiujule) matale eşti specialist în suspendări, că şi pe bietu ceauşescul l-ai suspendat pe lumea cealaltă. Mai lasă-ne dracu cu manevrele astea de octombrie roşu, că ni s-a acrit aşa de tare de TB că aşteptăm cuminţi să-şi termine mandatul de-al doilea şi ultim. AMR: cinci ani!

Cât despre PDL, a doua mare flatulaţie fesenistă, partidul marelui cârmaci, suferă de nişte crampe provocate de vreo câţiva intelectuali, mai precis doi, care s-au hotărât că nu-şi mai îngroaşe obrazul pentru partid fără să primească niciun fel de satisfacţie în schimb. Observaţi vă rog că TRU nu şi-a lipit numele de această „facţiune mintoasă” a pedeleilor. Probabil ştie că larma lui Cristian Preda şi Monica Macovei nu-i decât un vânt în vânt.

Cam asta le-a şi zis Cezar Preda: cică cei doi ar fi descoperit roata. De fapt e greşit, celălalt Preda a descoperit mărul: „Voi propune partidului, ca siglă, un măr, pentru că e un semn de sănătate, de deschidere, de simpatie şi e un fruct pentru toată lumea. Oricine poate să mănânce un măr.” (http://www.realitatea.net/cristian-preda-propune-inlocuirea-trandafirului-cu-marul_697093.html) Şi mie mi se pare o schimbare inspirată. Că mde, ispita puterii le e specifică tuturor ciracilor băsescului, şi nu numai lor. Şi ca să fie, cum să zic?, şi mai expresivă sigla asta ar trebui să o aibă pe Elena Udrea în chip de Eva întinzându-i mărul lui TB în chip de Adam. Iar din măr şi-ar putea scoate un cap mic-micuţ, pe post de vierme bine-trăitor, un prigoană jr. Ar fi frumos. Şi originar.

Şi pentru ca partidul să aibă un nume pe potriva băilor în mulţime pe care le face capul partidului şi-al ţărişoarei, cică se schimbă şi numele: o să-i zică pasămite partidul propulist, cu referire la profilul celor ce-i dau voturile: generaţia pro (sic!), că parcă şi zicea TB că e vremea să votăm pro.

O ultimă remarcă: zice dl Cristian Preda - acest Niuton al politicii bucureştene - pe blogul mnealui cum că „ideile aduc victoria. Nu pumnii.” Aci trebe să-l contrazic niţel, dar numai foarte extrem de puţinuş: anume că pumnii vor aduce victoria ideilor - pumnii de marafeţi ai lui prigoană, berceanu, videanu ori ai vreunui alt mare om de partid.

Morala: unii se caută-n buzunare, alţii se scarpină-n cap.

Flacăra vânătă la deochi. Despre farmece

2010-01-24T11:53:00.004+02:00

E limpede acum: să mai zică cineva că doamna gioană n-a avut dreptate! Puterile magice ale lui Ali Odor nu numai că sunt eficace, dar mai şi bat departe: i-au luat uzul raţiunii lui gioană în săptămâna turului doi, făcându-l să ţopăie ca un cangur de fericire c-a ieşit al doilea, iar acuma a pus marmita pesede la foc mic şi mov, dându-l pe prostănac - câtă subtilitate, dom'le! - pe mâna colegilor de partid. Care, cum se zice pe la „televiziunile de ştiri”, îşi ascut „săbiile” (realitatea tv) sau „cuţitele” (antena3) ca să-l facă tocăniţă. Aşa-i trebuie dacă a întors spatele idealurilor spiritist-isterice, revenind la materialismul financiar.

Cred însă că s-a mai limpezit o chestiune odată cu apariţia (bu-hu-huu!) a lui Ali Odor, cel puţin mie mi se pare foarte clar acum. Ali Odor trebuie că le-a făcut câteva pase de-alea-n adâncime şi intelectualilor şi jurnaliştilor băsescului. Zic asta pentru că am asistat aseară în emisiunea „Zona de impact” (http://www.realitatea.net/emisiuni/zonadeimpact.html) la o şedinţă de transă băsesciană. Această mafalda a jurnalismului obiectiv, adică Andrea Pora, ne-a făcut o demonstraţie de memorie scurt-circuitată. Mai precis: i-a scos pe nas lui Antonescu alianţa electorală cu „pesedeul lui iliescu”, adică cum... liberalii şi criptocomuniştii în aceeaşi barcă (na, ca să nu zic oală!)? După care i-a scos şi ochii cum că rămâne în „logica electorală” şi că n-a avut decât o singură strategie, anume cea antibăsescu bla-bla-bla.

Acuma să le luăm pe rând: întâi, chestiunea alianţei cu pesede. Cred într-adevăr că numai o intervenţie paranormală poate explica amnezia băsescienilor tocmai în anul în care pedele a făcut un guvern cu socialist-democraţii pe care i-au scuipat în gură ani de zile. În plus, tot paranormal este şi felul în care i se iartă băsescului ceea ce nu i se iartă antonescului. Altfel spus, câtă vreme partidul preşedintelui a fost aliat cu PSD, iliescu a încetat să existe. Ba, unde mai pui că băsescul decreta după parlamentarele din 2008 că „pesede este câştigătorul moral”. Motivul? Când i-au trebuit la guvernare, dintre socialist-democraţi au dispărut într-o altă dimensiune baronii locali, năstase, hrebenciuc etc.

Apoi, încremenirea în „logica electorală”. Faceţi un mic inventar al „temelor” abordate de Andrea Pora în revista 22 (începeţi, de exemplu, cu acesta: http://www.revista22.ro/articol-6856.html) ca să vedeţi ce „demoni” o locuiesc pe această sibilă a preşedintelui şi ce logică o călăuzeşte-n scris. Un mic exemplu: oricâtă „scârbă” i-a produs alianţa pesede-pedele a ajuns să o considere drept „ultima soluţie politică posibilă”. Însă o alianţă de conjunctură penele-pesede i se pare „cârdăşie” distinsei jurnaliste. Nuanţe? Această iluzie optică nu se poate explica în niciun alt fel decât, cum ziceam, paranormal.

Acestea fiind zise, închei cu o scurtă sugestie pentru jurnaliştii băsescului: ar fi vremea să vadă în PSD un partid la fel de (anti)comunist ca PDL, că doar se trag din aceeaşi rădăcină fedesenistă.

The Big Fuss 2009 (4) O amintire cu Doru

2010-01-22T18:53:00.072+02:00

Mai ţineţi minte, dom director? Să fi fost iarna 98-99, parcă prin sesiunea din februarie. Aşa ţin minte că era dimineaţă târzie, da n-aş putea băga mâna-n foc dacă ne întorceam de la un examen sau doar de la o plimbărică prin centru (o cafea-n „Pescaru”?). Ori poate trecusem pe la facultă să vedem vreo notă? Oricum, era o zi de iarnă, fără zăpadă şi mohorâtă.
Cum necum ne-am nimerit pe lângă BCU, de mai ţii minte, tocmai pe partea cu biblioteca - ca nişte bursieri cu buzunarele goale, om fi trecut pe la bancomatul acela de pe colţ, mai mult ca sigur fără niciun succes -, unde era un coteţ cu cărţi (îi zic coteţ pentru că-năuntru era o găină). Ca nişte studenţi la „faculta de texte” ne-am oprit să aruncăm o geană, că parale de-aruncat n-aveam. Mai bine-n Paco pe-un bitter mic (cum le mai glazura băiatu!). Sărind din titlu-n titlu, am zărit - nu mai ştiu dacă tu sau eu, dar ce importă? - Politicele celui ce zbiară-n bătaia săgeţii. Cel care-a văzut-o, i-a notificat „descoperirea” celuilalt.
Acuma, cum se ştie, cartea asta a făcut ceva vâlvă pe la începutul anilor 90 - denunţând mizeriile politicii postcomuniste, ale regimului iliescului etc. -, iar Patapievici a devenit datorită trâmbiţelor pedeseriste şi-a lăturilor peremiste, un fel de portdrapel al trădătorilor de patrie, adică al celor ce nu simpatizau cu „patrulaterul roşu” - mai ţine minte cineva ce era asta?
Ei şi cum ziceam, nu cred ca vreunul dintre noi să fi făcut vreo remarcă valorică despre carte ori despre autorul ei - mare carte! mare om! -, nici pomeneală, pur şi simplu unul din noi i-a spus celuilalt: „uite-o!” şi cu asta...
... cu asta ne-am pomenit luaţi la trei păzeşte de găina din coşconar. „Cum?”, cotcodăcea vânzătoarea - avea o cuşmă din aceea rusească-n cap, aşa ţin minte - „cum?”, făcea, „patapievici, ăla care scuipă pe poporu român? ăla care zice că poporu român e o grămadă de căcat...” spumega femeia, şi alta nu! I-om fi zis ceva? Tu mai ţii minte? Io nu, dar nu cred că ne-am „obosit”. Adică „nu făcea”.
O să zici c-am înnebunit, ce m-a apucat să depăn aşa o amintire măruntă? Păi, mi-am amintit de chestia asta văzând asiduitatea cu care apare TB la OTV. Adică, pun prinsoare cu tine - şi singurele mele argumente sunt căciula şi cotcodăcitul femeii ăleia - că a votat cu băsescul la trecutele alegeri, adică cu candidatul susţinut de Patapievici.
Morala: „oh, scumpă, tinereţile mele...”
P.S. Fie să dăm pe gât un scotch, un bourbon şi-o bere în Music Pub. For good ol' days' sake!

Prigoană jr. - mişcări peristaltice.

2010-01-21T13:17:00.002+02:00

Nu mi-aş fi bătut capul cu puţoiu ăsta de n-aş fi prins azi-noapte o frântură de declaraţie în care vorbea nici mai mult, nici mai puţin decât de demnitate. Anume demnitatea de a accepta înfrângerea în scrutinul pentru Camera Deputaţilor.

N-are cum să nu ţi se facă silă auzind cuvinţelul acesta - „demnitate” - din gura unuia care-n scurta lui viaţă n-a făcut absolut nimic, dar chiar nimic notabil, nu zic pentru alţii, ci pentru sine măcar. Demnitatea sa ar fi avut o şansă dacă ar fi refuzat să candideze, spre binele său şi-al partidului pe care-l reprezintă. Atunci, abia, ar fi încolţit în pieptul său june ceva ce-ar fi urmat mai apoi să verifice şi să pună la încercare. Puţoiul însă are demnitate, pasămite, după ce a avut tupeu, cu carul. Tupeul de-a se prezenta drept candidat pentru un loc în Parlament, despuiat de orice alt merit decât acela de-a fi progenitura nu prea brează a unui nouveaux-riche, celebru prin mariajele cu repetir cu aceeaşi isterică.

La urma urmei, nici măcar nu e surprinzător. Pulică ăsta a crezut că poate să reia reţeta EBA, o mai ţineţi minte pe fufa exilată-n Parlamentul european? Probabil credea că zelul de care-a dat dovadă pe lângă mititica preşedintelui, are să i se plătească acuma printr-o sinecură. Cine ştie, poate a avut şi tupeul să creadă că apariţia sa a fost providenţială pentru candidatura domnişoarei EBA, uitând că norocul şi meritul unic al numitei era numele de familie.
Mai credea coiuţ ăsta că ajunge să preia vreo câteva din basmele preşedintelui ca să adoarmă electorii colegiului: reforma statului, asta le propunea el. Cică a dus o campanie noncoformistă şi de bun simţ. Din ce-am reuşit să găsesc pe ici, pe colo, campania sa a fost aceea a unui puturos infatuat, sigur de succes, tocmai pentru că nimic din campania aceea nu era al lui.
Asemănările cu EBA nu se opresc aci. Candidatura lui puţă-prigoană a fost contestată de Cristian Preda, un intelectual, întocmai cum cea a fiicei preşedintelui a fost contestată de Alina Mungiu, un intelectual. Cu mai mult succes? Nicidecum: celor doi li s-a răspuns exact la fel. Cu flit. De data asta de însuşi preşedintele partidului. Lui Preda i s-a scos pe nas şi faptul că a candidat pe-o listă, pe când vezi bine prigoniciul candida 1 la 1. Se vede că-n pedele există un mod standard de a trata intelectualii: probabil pentru că e sigur că nu pleacă nicăieri şi că atâta vreme cât îi suflă-n pânze băsescului, nu prea contează ce spun, nici ce gândesc.
La urma urmei, nici nu ştiu ce mă scandalizează în aşa hal. Aşa-zisa întinerire a clasei politice e un eşec de la un cap la altul. Ajunge să enumăr câteva din numele „tinerilor” care-au penetrat în politichie şi ne umplu ecranele teveurilor ca să mă ia greaţa. Paleta e largă, fiecare individ e un tip de prostie: guşă - găunosul înfumurat; olguţa (vasilescu) - purcica agresivă cu pedigree peremist; boureanu - fudulul agresiv, iar lista e lungă. Cu Prigoană jr. apare un nou tip: coiuţu tatii.
Să nu credeţi c-aţi scăpat: sulică ne ameninţă de pe-acuma că va să se-ntoarcă în 2012. Halal!

De dragoste. Heterodoxă

2010-01-20T22:10:00.005+02:00

Crunte momente de plictis am cunoscut iarna asta. După ce mi-am mai treierat o dată şi-ncă o dată muzicile în toate formatele, într-o noapte adâncă am rămas înţepenit, fascinat, răpit, extaziat cu telecomanda-n mână pe unul din posturile româneşti de muzică (nici Taraf, nici Etno totuşi). Iar ce mi-au văzut ochii puteţi vedea (cu sonorul pe mute, piesa e imbecilă, zău!) în videoclipul de-alături, intitulat - o, câtă divină inspiraţie! - „Sexy Love”.
Se zice că o mie de cuvinte n-ar ajunge să rezumi un videoclip, fie el prost. Ei hai să-ncercăm, pun pariu că nu risipesc cinci sute. Bref: el şi ea, cuplu. Într-o noapte, ea dispare de lângă el - adormit desigur, probabil îi puţeau şi picioarele - şi-o şterge la disco - un cuvânt de pe vremea când eram şi io mai june. Unde, ce să vezi, ea se lipeşte de-o altă ea. Ei, fraţii, adică băeţii, găşcarii băeatului rămas adormit, îl sună. Pe el. El întreabă mai mult decât penibil: UAAAT! (Că tot am ajuns la scena cu pricina: observaţi cureaua şi maioul băeatului. Aşa dorm cocalarii? Îmbrăcaţi în maiou negru şi cu chimir ţintat?) Mâncând pământu (vorba vine) merge la club (o concesie prezentului, totuşi, sunt democrat) unde o vede pe ea. Care ea se simţea bine cu cealaltă ea - a naibii lesbience! El îi arată dezamăgirea arătându-i spatele. Cuprinsă de remuşcări, cred, ea se repede după el. Din voinţa regizorului ea încalecă pe o motocicletă condusă de un oarecine. Accident. Fata e grav rănită. El şi-ncă un găşcar suferă la căpătâiul motocicletei.
Eeeei, şi-aci vine lovitura. Ta-na-naaaaa! De teatru. Morala. Motivul pentru care am hotărât să scriu această mică glossă, această notă. Vă las trei clipe să revedeţi finalul...
Ei, să-mi zică mie cineva că nu e acesta primul video clip curat ortodocs din istorie? N-aţi priceput? Reluaţi vizionarea. Deci, cadru strâns, ea, din spate, vântul suflă-n părul ei. Cadrul se lărgeşte, încet, încetişor. E tot ea, aşezată, şi el (probabil) lângă ea în picioare. Mai mult, mai mult se lărgeşte cadrul: vedeţi? Ea e în scaunul cu rotile, probabil pe viaţă. Oh! Se-ntoarce spre el (certamente, el!) şi-şi lipeşte obrazul de mâna lui. E clar. El a iertat-o. Dar oare patriarhul? Dar dumnezeu? dar zeul inteligenţei?
În mod cert, regizorul, creatorul (no offence, Mr. God!) a vrut să dea un răspuns dogmatic tăios gagicii ăleia care se laudă că s-a pupat c-o altă gagică şi că i-a plăcut (a avut noroc toanta! probabilitatea să te pupi cu o gagică şi să nu-ţi placă sporeşte pe măsură ce pupi mai multe gagici). Un fel de: „uite-aşa păţesc fetele care se freacă cu alte fete! Sunt pedepsite la o viaţă-ntreagă de felaţii!” Să i se dea şi nişte mătănii, să nu le piardă şirul.
Amin. Idi Amin.

The Big Fuss 2009 (3) The Dark Side

2010-01-19T10:11:00.005+02:00

Aşa e: gioana n-a pierdut alegerile pentru că-i prostănac, ci pentru că maeştrii voodoo ai băsescului i-au făcut farmece şi vrăciuri care i-au cauzat, vezi bine, la IQ. De unde se vede că nu există limită a prostiei: ca şi cum n-a fost prost destul la dezbaterea televizată, preşedintele social-democrat a ţinut să fie prost şi-n seara alegerilor şi, iată, şi luna aceasta.

De pe urma acestor influenţe, s-a resimţit până şi doamna gioana. Da cât de rău intenţionaţi sunt şamanii băsescieni! Ce le-o fi căşunat şi pe dânsa, zău aşa? S-or fi temut probabil că s-ar putea să fie aleasă drept prima doamnă în locul Mariei.

Se consumă totuşi parcă prea multă energie - nu? - pe acest subiect nu doar frivol, ci de-a dreptul cretin. Şi nu doar de către presari, care nu fac decât să demonstreze încă o dată, dacă mai era cazul, că nu pot impune teme serioase de dezbatere politicienilor noştri, necum să le mai facă educaţia. Se vede iată, că-n loc ca social-democraţii să citească din Rosa Luxemburg ori din vreun alt social-democrat care să-i pună pe-o linie doctrinară adecvată numelui partidului, alde Hrebenciuc ţine la căpătâi Maleus Maleficarum, cum îi stă bine oricărui urmaş de-al lui Marx. Iar incunabulul cu pricina probabil că-l va împrumuta şi numitului Bănicioiu, un june politician, născut, iar nu făcut prost, care în mod cert dintr-un imbold ştiinţifico-fantastic va „demara o anchetă” asupra acestei chestiuni. Ca să aducă nişte rezultate certe, mai mult ca sigur că ancheta se va desfăşura astfel: se ia o cretă se trasează un cerc în care se înscrie pentagrama. Bănicioiu cu o pisică musai neagră (şi pe care eventual trebuie s-o pupe-n dos de vreo 13 ori) va călca hotărât în cercul deja descris şi va invoca o legiune de demoni care să răspundă în faţa comisiei parapsihologice a camerei. Ăsta da partid social democrat. Ori poate spiritist diliman? Ori satanist dement?
Marea mea tristeţe (unde-s dom'le sloganurile de-al'dată?) vine din faptul că marele maistru al PSD, adică iliescul, nu le-a tăiat scurt macaroana spiritiştilor descreieraţi reamintindu-le spusa părintelui lor spiritual (orice s-ar zice, părinte material nu poate să le fie!) anume că religia e opiul poporului şi c-ar fi cazul să înceteze să mai traficheze astfel de substanţe halucinogene. Însă, puterea fiind opiul politicenilor, cum s-a văzut de-o vreme-ncoace, până şi ion a-nceput să consume hapuri ortodoxe când i s-a făcut de-al treilea mandat curat constituţional. Aşa că nu m-a mirat foarte tare că nu i-a dat lui gioană peste mâna cu care nu mai înceta a trage cruci. Bătrâneţea asta pare că ajunge să clatine până şi cele mai bine ancorate doctrine lemniniste.
Aşa să le-ajute Belzebut.
P.S. Zice-se că băsescul chiar ţine pe lângă el un astfel de vrăjitor. Îl cheamă Aliodor parcă şi mai mult ca sigur că e consilier prezidenţial pe probleme astrale, specialist în deochiuri, filtre de dragoste de preşedinte etc. N-am nimic impotrivă. Sper doar că e plătit din contribuţiile la buget ale ortodocşilor.
P.P.S. Să-i facem totuşi dreptate iliescului. Cu oareşce indignare proletară, Ion i-a admonestat pe membrii spiritist-devianţi ai partidului, reamintindu-le că suntem în secolul XXI (era noastră sau după Cristos? n-a mai precizat) şi că nu e cazul să ne reîntoarcem la Nostradamus. Dar cine poate şti dacă prin fabulele lui Nostradamus n-o fi prezisă această schismă satanistă-n miezul PSD?

Avatarurile conformismului

2010-01-18T18:18:00.002+02:00

Recunoaşteţi scenariul: (10 pct.)

Un bărbat alb suferind de-un defect oarecare, bântuit de niscai remuşcări, ajunge să ia contact cu o civilizaţie străină de-a sa pe care o adoptă (şi care-l adoptă), descoperindu-i, ca să zic aşa, adevărurile umane profunde, racordarea ei la tradiţie şi trecut, armonia ei firească, o civilizaţie cam desuetă, să nu zic retrogradă, în care doar capii au ceva de spus, ceilalţi indivizi neavând alt rol decât de a murmura mulţumiţi de deciziile celor dintâi. Albul şi bărbatul nostru se implică atât de tare (chiar pactizând amoros cu o băştinaşă) încât luptă împotriva „semenilor” săi alături de membrii civilizaţiei de adopţie. Happy end?

Dacă aţi spus Avatar, greşiţi amarnic. E vorba de Ultimul Samurai. Scenariile celor două filme se pot rezuma pe scurt aidoma şi la fel. Iar asemănările nu se opresc aci. N-am să le detaliez acum însă. Mirarea mea e alta decât cea iscată de „reţeta de succes” a celor două titluri. Anume: Cum se face că Ultimul samurai n-a luat totuşi decât premii foarte puţin „vizibile”, pe când Avatar e deja blagoslovit cu „Globul de aur” şi nu m-aştept ca academia americană de comercializare a filmelor americane să-l, nu-i aşa?, frustreze de încă un premiu care să-i sporească şi mai mult încasările deja scandaloase?

Răspunsul la care m-a dus capul mi-a fost sugerat de un alt premiu scandalos primit cu doi-trei ani în urmă de Al Gore, e vorba de Nobelul pentru pace. Meritul fostului vicepreşedinte american? Producţia unui filmuleţ care demonstra că planeta se duce dracului. Ce face Avatar şi de ce va primi Oscarul (nu că nu l-ar merita în opinia mea: cu foarte puţine excepţii de câţiva ani încoace Oscarul se decernează cu pompa cuvenită doar porcăriilor bine vândute. Excepţia uimitoare: American Beauty. Dar cred că „academicienii” n-au priceput nimic din filmul acela şi i-a impresionat doar epitetul „american” din titlu)? Ce face şi ce vinde deci Avatarul? Vinde exact conformismul pe care-l vindea şi Al Gore: „avem o planetă, trebuie s-o salvăm”, cât de falacioasă e o frază de genul acesta o să-ncerc a arăta cu alt prilej. Până una, alta adaug doar atât: a contesta conformismul verde azi e totuna cu o sinucidere publică. Să fii sceptic în privinţa cestiunilor arzătoare ecologiste, nu mai zic să fii antiecologist, e pur şi simplu de neconceput.

Şi totuşi: ecologişti din lumea-ntreagă, fuck off! Părerea mea.

The Big Fuss 2009 (2) Reforma satului

2009-12-18T15:58:00.010+02:00

În traducere: Marea frăsuială 2009

Mărturisesc c-am fost extrem de nedumerit de referirile candidatului TB, actual prezident al republicii, la „chestiunea rurală”. În primul rând pentru că, fiind o problemă a guvernului, era cel puţin deplasat să insiste, ca prezidenţiabil, pe această temă. Cum n-am prea priceput mare lucru din bălmăjelile trase la indigo din dezbaterile la care a participat, am intrat pe basescu.ro, doar-doar m-oi lămuri.
Ei, aş! De unde?
Prima dumă: Sub titlul „vreau fermieri mai bogaţi şi sate urbanizate!”, TB zice că în 10-15 ani e „posibil” să se reducă populaţia ocupată în agricultură, şi anume nu oricum, ci „prin politici coerente”. Într-un aşa interval de timp acest fenomen se va întâmpla oricum, cu sau fără politici, coerente sau nu, şi dacă ar începe abia mâine. E un proces natural (după viaţă vine moartea şi nu invers) şi mai e şi mersul firesc al unei economii capitaliste: teoretic, industriile şi serviciile au nevoie de proletari. Dacă nu ale noastre, atunci alea de aiurea. Căci TB ar trebui să ştie că tocmai mediul rural e cel care îngroaşă rândurile căpşunarilor, şi nu de ieri de azi.
A doua dumă: Zice TB că-n acest interval de timp se va ajunge de la 30 de procente din populaţie ocupată în agricultură, la 8-10 procente. Probabil, însă datul de bază e ocolit de acest luminător al satelor, anume acela că proprietăţile mici, motivul esenţial pentru care atât de mulţi oameni „sunt ocupaţi în agricultură” (asta înseamnă că trăiesc pur şi simplu de pe urma unui petec de pământ), trebuie să dispară pentru a spori „randamentele la hectar şi productivitatea muncii”. Altfel spus o mulţime de ţărani care trăiesc cu ce găsesc prin grădină o să-ngroaşe rândurile lumpenilor. Asta ca să avem vreo câţiva „fermieri mai bogaţi” pe model transpartinic Triţă Culiţă Fărâmiţă. Care să poată introduce „tehnologii noi” în agricultură: adică să nu mai facă baba Maria agricultură cu sapa? Hm, dar cu ce oare, că pregătire-n microbiologie nu cred că are.
Eh, să nu credeţi că cârmaciul nu s-a gândit la toate. Deci ăia care rămân fără nicio palmă de pământ se vor reprofila în intreprinderile mici şi mijlocii, „în special în sectorul industriei alimentare şi al agroturismului”, zice TB. Aşa da: un fel de „ţării cât mai mult salam, lapte, brânză, barză, viezure etc.” Sigur, cu atâţia reprofilaţi în „procesarea laptelui şi cărnii” se pune problema consumatorilor. Propun următoarea soluţie: satul A procesează lapte, satul B procesează carnea apoi fac schimb de produse pentru o economie curat capitalistă!
Ultima dar nu cea din urmă dumă, căci mai are cinci ani la dispoziţie: cea referitoare la urbanizarea satelor. Succesiunea logică a cârmaciului zice urbanizăm satele să aibă dup-aia toţi ţăranii acces la servicii. Păi, nu tocmai accesul la servicii e urbanizare? Sau urbanizarea e să facem blocurile alea de le visa ceauşescu?
Una peste alta şi pe scurt, secţiunea cu pricina din programul lui TB a fost anume conceput să audă „locuitorii satelor” că preşedintele gândeşte pentru ei. O mică mare manipulare. Dar rămân totuşi cu o nedumerire: băsescul ştie ce e aia „piaţă”?
P.S. Pun pariu că în 2015 Băsescu o s-adopte strategia Putin. Nu mi-a plăcut preşedinte, da poate-mi place premier. Să-şi pună-n operă „viziunea” lui.

The Big Fuss 2009

2009-12-18T15:33:00.003+02:00

În traducere foarte liberă: Marele Fâs 2009
Acuma că s-a mai diminuat isteria alegerilor, e vremea să facem câteva insignifiante observaţii în marginea acestora. Oricât de paradoxale ar părea, lucrurile mi se pare c-au stat cam aşa:
1. Cel mai detestat candidat a câştigat alegerile (dacă cineva va zice altfel, că băsescul ar fi vreun prea iubit fiu al patriei, n-are decât).
2. Cel mai puternic partid (PSD) a avut cel mai slab candidat - ştiţi care. În plus, cel mai socialist candidat s-a dovedit şi cel mai ortodox. Explozivă combinaţie.
3. Cel mai băsescian candidat a fost, orice s-ar zice, antonescul, deşi oprescul a încercat şi el. Şi chiar şi băsescul.
4. Detaşate de alegerile parlamentare, s-ar fi zis că cele prezidenţiale de-acum ar lăsa mai mult loc dezbaterilor: cum s-a văzut n-a fost deloc aşa. Deşi se creaseră premisele unor discuţii între prezidenţiabili lipsite de rumoarea generală a candidaţilor la alte funcţii în stat, dezbaterile au lipsit aproape cu desăvârşire.
5. Ca o adevărată a patra putere în stat, presa ne-a cam selectat candidaţii înainte să-i cunoaştem, limitându-ne astfel dreptul la informare şi la alegere. Am avut, probabil, cele mai inechitabile alegeri prezidenţiale de când a făcut românia rivuluţie. Ceea ce ridică, printre altele problema egalităţii de şanse şi deci a temeiurilor şi funcţionării democraţiei de la noi. Şi nu mă refer aci la aşa-zisa manipulare a trusturilor „mogulilor”.
Nu-i musai să mă-nţelegeţi.
O ultimă observaţie: totuşi, tehnic vorbind, adevăratul succesor al iliescului este băsescul.

Şi eu votez!

2009-11-04T11:27:00.003+02:00

Pentru că, după primele bla-bla-uri electorale, am văzut aşa:
geoana vorbeşte pentru nostalgicii din "românica profundă" care confundă pe bună dreptate comuniştii cu emanaţii lui Iliescu. Şi să vă mai zic că n-am fost socialist în viaţa mea - plus că trecut fiind de treizeci de ani, nici nu mai am cum, lăudat fie Brahma!
oprescul vorbeşte ca băeţii care scuipă seminţe-n faţa blocului! Hai România? Sloganu ăsta l-am înghiţit cu lacrimi în 1994 când preşedinte era Gică, Gică Hagi. Mai mult, io cumpăr seminţele gata decojite şi punga o pun laaa... plastic sau la metal?! E, ăsta da dubiu! Vreun ecologist...? să m-ajute!
Vadim, cum ştiţi, spumegă şi delirează!
Gigi, o fi primar la noi în sat, da nu-l vreau pe Argăseală premier, că ne-au tăbăcit pielea alţii şi-ncă destul. Ar fi probabil mai eftin de vreme ce are palat la el în Maybach. Mă mir că nu-l susţine Boc! Foarte tare mă mir!
Băsescul... oh, să mai zic?
Singurul care nu-mi insultă detot raţiunea e Antonescu. Că doar şi filosofii votează, nu, toarşu comandant?
O, era să uit ce era mai important: mi-a zis mama că nu mă mai primeşte-acasă dacă nu votez cu liberalii.
Da, mamă, Antonescu!

Intelectualii... (4)

2009-09-09T18:16:00.013+03:00

Sau pledoarie pentru o versiune românească a Celebrities Death Match

Zici intelectual, te gândeşti la un turn de fildeş. Aşa stăteau lucrurile oarecândva. Azi însă zici intelectual şi-ţi sare Elena Băsescu în braţe.

Ei nici chiar aşa. Ei nu că asta-i chiar groasă!

În fine, exageram. De fapt voiam să zic că intelectualii nu mai stau demult la foişorul lor de observare şi ades, prea ades - uite de-aia reuşesc să ne cam enerveze ori să ne stârnească râsul -, coboară olimpieni printre noi. Din păcate, nu rămân aşa, olimpieni adică.

Exemplul cel mai bun e intervenţia „celui care zbiară-n bătaia săgeţii”, zis H. R. Patapievici. Adică, ce-i trebuia lui să defande pe Elena, nu, nu Băse, ailaltă, ministra? Desigur, un simţ vetust şi obsolet al cavalerismului, vor fi zicând unii nepartinici dintre domniile voaste. Se poate, dar de ce să te bagi „în gura lui Badea” şi-ncă pentru cine? pentru o ministră care, dintr-o poziţie oficială pune la cale „gafe” organice?

Adică, să-nţeleg mai bine, dl Patapievici s-a scandalizat că râdem de gugumănia străvezie a ministrei? Şi-ncă râdem gros? Păi o ridicase bine la fileu. Cam aşa-i cu ăştia care se cred a naibii de subtili. Şi-o iau, cum se zice-n popor! Credea oare preadistinsul director al ICR că doar pe Mirciulică l-a dus capul la toate „răutăţile” alea despre „doamna” (mai potrivit ar fi „ţăţica”) ministru? A citit oare „printre rânduri” - chestie la care intelectualii sunt experţi, mde! - dl Patapievici ce zice Mirciulică azi pe blog c-ar fi citit? Dacă-i pe-aşa, oare nu s-a gândit mnealui înainte să arunce cu „abjecţia” într-unul care se dă pamfletar tocmai ca să-şi permită atfel de „abordări” organice ale problemelor de „limbă” ale Udrei că seamănă în treaba asta a naibii de bine, până la gemelitate (cu dedicaţie la telectuali! un cuvânt preţios, nici nu ştiu ce-nseamnă), cu gâdea? Ăla care din lucrarea lui Alexandru Rădvan, „Omagiu lui Iuda” (vezi blogul radvan.painting), nu vedea nici el altceva?

La urma urmei, zice-se, vedem doar ce suntem învăţaţi şi ne duce mintea să vedem. Nu mai repet vorba aia a lui Miller (vezi Banul pudic).

Asta nu înseamnă că peste noapte Mirciulică mi s-ar părea „băeat” deştept, cum i se pare unui „evenimenţial” (vezi articolul de azi, nou-a noua, a lui Mircea Marian). Ba dimpotrivă, din partea mea se-ncadrează tot acolo unde-l încadrase el pe Pata. Mai ales că apărarea „io n-am zis asta” nu ţine. Chiar dacă ne trimite el să citim şi să recitim blogul. Sau „dacă doriţi să revedeţi”... Cred că toţi cei care-au văzut emisiunea aia într-una din nenumăratele ei reluări pe toate antenele au înţeles exact acelaşi lucru ca musiu Pata. Pentru asta nu trebe să fii intelectual, vezi bine. Că n-a spus-o „literal”, asta-i altă mâncare de „peşte”.

De-aia vin şi zic, trăim în România da, asta-i foarte adevărat, şi tâmpeniile tuturor autorităţilor, de orice fel, ne ocupă o bună parte din timp. Tre să fii prost sau Mircea Badea să nu-ţi ocupi restul timpului cu lucruri mai plăcute. De-aia caut să ţin teveu închis cât mai mult. Şi să citesc „intervenţii publice” cât mai puţin. Ce fac în rest, ziceţi? Asta chiar nu vă priveşte.

Intelectualii... (3)

2009-09-07T18:09:00.010+03:00

Taman când mă gândeam c-am ajuns la un sfârşit, nu bun, ci după intelectul cu care m-a dotat Muma Natura şi pe care l-am hrănit după cum m-am priceput, mă pomenesc că tre să dau erate. Asta se-ntâmplă dacă te uiţi la emisiunea lui gâdea. Unde, ce să vezi, se dădea-n reluare un interviu de la ciutacu cu nimeni alta decât Elena, Elena Băsescu.
De-aş fi văzut-o la vreme, adică pare-se prin mai, înainte de europarlamentare, m-aş fi scutit de doo articule plicticoase. Băseasca a mai prâslea a limpezit apele cu glasul ei tremurat de fetiţă căreia nu-i iau părinţii mobil.
Sus-zisa domnişoară zicea aşa, citez din memorie: că ce-i şi cu aceşti „oameni intelectuali” (expresia îi aparţine, mi se pare de-o fineţe a conceptualizării fără cusur, or fi şi maimuţe intelectuali pe la Bamboo, şi unu-n parlamentul european, asta-i cert, nu vă spui cine, vă las să ghiciţi), ce-i deci şi cu oamenii ăştia intelectuali, că de stă ea să se gândească mai bine şi ea tot intelectual e, c-a terminat o facultate, c-a făcut un master etc?
Mi se pare impecabil: ai patalama la mână c-ai isprăvit cinci ani de finanse-bănci? Eşti intelectual. Contează unde şi cum te-ai intelectualizat? La cine-ai şpagat? Şi cât? Hotărât lucru, nu! Hârtia, docomentul e totul! (Mi se pare potrivit pentru sortul acesta de muşterii de terase şi discoteci felul cum le spunea Caragiale acu ceva vreme: „capuţinişti”, adică băutori de capuţin. vezi schiţa numită chiar Intelectualii.)
Uite de-aia simt că se-ncheagă şi-ntre intelectualii sfinţiei sale Trăian o disidenţă, aşa, ca să nu-i înghită valul de intelectuali hareţi, lipsiţi de orişice har! Făcuţi, iar nu născuţi! Şi făcuţi nu oricum, ci pe bandă, industrial. Că veni vorba despre productele astea de serie, mi se par mie sau chiar s-a ajuns la un „consens” în prvinţa lor între primu om în stat şi al doilea om în stat, că mde, 300 000 de voturi nu-s de colea?
O scurtă observaţie de final: e clar că pe domnişoara Elena n-o prea duce căpşorul. Dar asta la urma urmelor nu e grav, şi nici vreo vină. Grav e că, beneficiind de o autoritate câştigată nu prin munca şi puterile proprii, a ajuns unde-a ajuns.
Mă gândesc acuma, că intelectualii lui Băsescu ar trebui să spună de-aci nainte şi-ai cărui Băsescu sunt? Ăl mare sau a mică? Pentru precizie, nu de alta.
Maestre, refrenul: lasă-neeeee! lasă-neeeeeee!

Cum nu mai pun votu' (2)

2009-08-25T18:50:00.008+03:00

Încă o treabă de dus la cap. Ca să fie oablă treaba. Să m-apuc de altele.
Era vorba de vot, că uite-acuş e pe noi, şi ce mai zgomot, ce mai zbucium...
Numitul Mircea Badea, cu care vă spun o poveste în alt episod, zice dinainte de europarlamentare cum că nu merge la vot. Şi-o spune noaptea târziu cum îi place lui. Şi-o spune pe şaptezeci de mii de tonuri, şi-o zice de şaptezeci şi una de mii de ori, cum ştie el. Şi se miră că e gata emisiunea şi el iar n-a zis nimic. Şi dup-aia se uită la ăia din studio şi zice că el n-a zis să nu mergem noi, el a zis doar că el nu merge, deci mă-nţelegeţi, nu ne-ndeamnă a nu ne prezenta la vot, vorbea doar în nume personal etc. etc. că doar n-o să ajung să scriu cum vorbeşte neneaca.
Bun. Acu, tot la Antenatrei mai circulă o blondă, parcă n-aş vrea să ştiu cum o cheamă (ceva cu Dobre), care şi ea, se jura cum că la prezidenţiale îşi calcă pe inima plină de ură faţă de Băsescu şi nu calcă la vot. Ce-o fi? Ce-o fi? Au consemn ăştia de la antena? Să nu se prezante carevasăzică la vot? Treaba lor, ştampila noastră. Cum ar face reiting (cu care se laudă cu şaptezeci de mii de guri, de dimineaţa până noaptea târziu cu mircea badea) de n-ar fi Băse prezident?
Bine, de dus la botare io-mi ziceam că da... e cazul. Stratagema ar fi fost asta: clar hotărât ăla nu, ăla nu, care-a mai rămas? Paf! cu ştampila-n moalele capului. Acu parcă-s în dubiu. Iarăşi. Până la urmă o să mă duc doar să nu fac ca Badea, dar pun io ştampila pe careva numai să nu fac precum CTP, ştiţi care, ăla de zicea să dăm pe de-alături.
Dar cred că strategia câştigătoare-i alta: pui ştampila şi emigrezi. Un fel de muşcă şi fugi. Iasă cine-o fi să iasă, io v-am pupat. Adio, popor, orvuar, naţiune!
Nici nu trebe să mă mai înţelegeţi.

Intelectualii... (2)

2009-08-25T18:21:00.014+03:00

În fine, s-a răcit, deci treaba trebuie dusă la capăt. Ce ziceam, ca să mă scutesc de-o recitire a anteriorului articul. Ziceam că intelectualii îs nişte chibiţi care stau mai mult sau mai puţin pe margine şi huiduie, când nu se gudură. Sau huiduie pe ăi de latră la cine se nimereşte ei să le pape din palmă. Nu vreau însă a îneca „de-zbaterea” printr-un: „le e foame şi lor!”. Ar fi cam prea ca la Mircea Badea.
Vreau doar să fac o mică trimitere la alte vremi, la alte figuri, mai planetare, ca ideologia căreia i-au fost tovarăşi de drum. Să-l amintim pe alde J.-P. Sartre - puteam începe cu altcineva? - comunist aşa de nărăvit la revoluţia mondială încât până şi gulagul i s-a părut doar un fel de acnee pe mufa deloc umană a lui Stalin. Iar lista poate continua la nesfârşit: Roland Barthes, care l-a schimbat pe Stalin cu Mao, Heidegger care s-a dat puţin cu naziştii, numai cât să fie puţin rector, nu mai zicem de encomioanele pe care le scria Cioran ori Noica, cel dintâi pentru nimeni altul decât Hitler, al doilea pentru Zelea-Codreanu. Extremă stângă sau extremă dreaptă, şi de orice altă mână, şi-au avut intelectualii lor buni de gură şi de peană, idealişti cum îi ştim, mereu de partea cauzei nobile, cum altfel. Exact asta-i face suspecţi: noi trăim aci, mai jos, ne ţine de foame ce-i ţine oricărui animal (mai ales la alea politice): crăpelniţa. Ideile nu ne-ajung, cum să zic, nici pe măseaua de minte.
Ar mai fi o nedumerire: de ce-or fi strâns rândurile intelectualii noşti ăi mai vizibili pe lângă măritul, preaslăvitul, dispensabilul Băsescu căpitan de flotă fantomă? De ce?
Păi, încerc şi io un răspuns: văzând într-înşii nu numai nişte bune goarne, ci şi resentimentul (justificat de altfel, la unii din ei) vechi şi neadormit împotriva foştilor şi actualilor şi viitorilor comunişti, i-a uns la inimă cu Raportul comisiei Tismăneanu. Poate mai ţineţi minte şi de şedinţa din Parlament cu ocazia finalizării raportului (nemai)pomenit, în care, măre, prezidentul a condamnat public comunismul şi crimele acestuia, în surlele şi trâmbiţele peremiştilor.
Şi cu atâta s-au ales intelectualii. O condamnare care face cam cât o ceapă degerată, de vreme ce nu are niciun efect practic, şi mai ales juridic.
Deja e prea lung. Să vă spun ce mai zice unu, un intelectual, Noam Chomsky, despre confraţii lui: „Oricât de departe a-i privi în trecut, rolul istoric al intelectualilor, din nefericire, a fost acela de a sprijini sistemele de putere şi de a le justifica atrocităţile”.
Punct.
Şi totuşi... o ştire de ultimă oră de pe când chestia cu „Spiru Haret” era scandalul la modă i-a pus pe poziţii opuse pe cei prinşi în aceeaşi sintagmă: pe Băse şi pe intelectualii lui. Miza: 300 000. De votanţi. Care din partea mintoşilor se văd loaze.
Câştigă cine poate. Nu cine ştie.

Intelectualii lui băsescu (1)

2009-07-08T17:38:00.037+03:00

Până să mă facă prezidentul tâmpit de la obraz, mă tot frământam în sinea mea, rupt pe la mijloc (ca ioan vodă ăl cumplit de boi) de două, să le zic, direcţii radicale ale, mă-nţelegi, spaţiului public românesc. Adică, kakaia alternativa, zic iară? Să fii băsescoid, cu alde patapievici, liiceanu, mihăeş şi-n cele din urnă, trungureanu? Au dară să te-ncontrezi tiraniei şi dicktaturii alături de badea, valerian stan şi alte gloabe ca aceştia? Să nu-i uităm pe buziţe-dulci ăla, gâdea, şi câinele maidanez şi turbat al democraţiei infiltrate de felix mocanu (c-a luat banii lu ceaşcă pe moca zice-se, nu ştiu, colportez şi io ca toată lumea) de-l cheamă ciutacu (nu că-i o galerie de personagii sinistre? ajunge să le citeşti numele).
Urmând sugestia unui cititor demascat drept cititoare, am aruncat un ochi pe un blog (nu spui care, vedeţi voi înşivă http://vintilescu.blog.cotidianul.ro/2009/07/08/de-ce-doar-basescu-are-intelectuali/), unde auctorele se întreba retoriceşte de ce numai băsescul are intelectuali. Întrebarea e cu siguranţă o exagerare, o generalizare frauduloasă - e lucru evident. Or fi având şi alţii, poate nu la fel de vocali, vizibili, notorii. Totuşi din puntul de vedere al simplului cetăţean, nu-i tocmai onorabil să fii deţinut de cineva, fie el şi preşedintele ţărişoarei.
Dar nu mai insist. Interesul mi-l stârneşte expresia ca atare, ce spune ea nou şi la ce-mi foloseşte. Să denumească ce fel de realitate. Aşa că purced prin a desface expresia în subcomponente, să văd ce-mi zice fiecare în parte. M-am pomenit că am de răspuns la trei întrebări, anume:
Ce este un intelectual? Păi, ca să-ncep etimologic, trebe că-i un om inteligent. Dar atâta nu-i de-ajuns căci doară şi ospătarul poate fi om, başca, inteligent. Intelectualul e însă pe deasupra un specialist într-o disciplină oarecare în care se lucrează cu concepte, idei şi alte abstracţiuni de acest fel. Nu de puţine ori intelectualul se extrage dintre cei ce profesează în ştiinţele umaniste (filosofi ca liiceanul, scriitori ca cărtărescul, antropologi ca oişteanul etc.), dar sunt şi cazuri de importuri sau abjurări întru intelectualitate (patapievici, fizician apostat). Chestia alunecoasă aci vine: experţi fiind fiecare pe felia lui, ca să fie re-cunoscuţi şi identificaţi drept intelectuali ei îşi extind competenţele asupra politicii, altfel ar rămâne „doar” specialişti. Un salt cam mare, aş zice eu: de la producţia de teorii, analize sau ficţiuni la judecarea acţiunii, căci politica este întâi de toate un domeniu al acţiunii.
Trec iute şi graţios la şi chiar peste a doua întrebare ce se ridică: ce este Băsescu (cine, ştim: tatăl fiicei lui, iniţiatoarea unei noi branşe a politicii: la pouletique, politica femelei cocoşului, ups! Elena Udrea!?)? Vedeţi articolul Terminologie politică românească 1 pentru un răspuns cât de cât lămurit.
Reunind iarăşi termenii analizaţi, adică aşezând cunoscutele în ecuaţie, să vedem dar ce ne dă. Ce-ar putea fi deci „intelectualii lui băsescu”? Probabil c-ar fi o samă de indivizi ce se slujesc de inteligenţa lor şi de producţiile acesteia precum şi de renumele câştigat prin acestea ca să slujească „animalului politic” şi „instinctului” ce mâna-n luptă astă lighioană. O explicitare cam schopenhaueriană pentru gustul meu, însă...
Însă va urma.

Cum nu mai pun votu' (1)

2009-07-08T17:18:00.013+03:00

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu sunt ofensat.
Adică, ştiţi reţeta, reacţionez cu întârziere. De data asta cu foarte mare întârziere. În fine, ce vreau să zic... credeam că-s anesteziat la băsescisme. Însă politichia noastră e tot mai şi tot mai ridzicolă. Nici ăsta n-ar fi totuşi un motiv să dau iama-n spaţiul virtual şi public să-mi enumăr frustrările (who the fuck cares anyway?!). Nimic nou la urma urmelor - se fură, ei şi? A, e mai grav că-i criză? Criza-i ca de obicei, una de idei, vezi acelaşi caz ridzicol. Ăştia nu doar că nu se mai sfiesc să fure, dar nu mai au nici subtilitate în furt.
Dar ce să mai bat iapa-n piuă? Uite, dom'le preşedinte, ce vreau să zic. Matale te-ai lins pe vot de botu' meu. Adică, ierte-mă domnu' gioană, da nici lui nu i-l dau. Văd io până la toamnă care-i mai „crin”. Numa' că mulţumită domnului actual viitor fost preşedinte m-am hotărât: da, şi io votez în toamna asta. Şi a' dracu să fiu - istoria se repetă, nu, ce paştele mă-sii!? - tot „negativ” va să votez. Adică nu cu Băsescul, nu cu Gioana.
Să-i iau pe rând. De ce nu cu Băsescul. Păi unu că m-a făcut tâmpit. Adică zice el, conspirativ, către liiceanul: „N-am vrut, soro, să zic filosof! Io tâmpit am vrut să zic.” Mde, dom' preşedinte, spre durerea mneatale şi tâmpiţii votează. Mai ales ăia cu faculta de tâmpenie, nu?, la sivi. Al doilea motiv, că m-a scăpat de Bombo şi mi-l face interesant pe prostănac. Mai dă-o-n măsa! Ce alternativă-i asta?
Cât despre gioană-prostănacul ce mă-sa să mai zic? N-a zis Iliescul destule!? Hai, noroc toar'şu două-spre-trei mandate expirate că acuma înţeleg unde băteai.
Mă-nţelegeţi?

Terminologie politică adnotată II

2009-03-16T16:06:00.004+02:00

(să vorbim şi să gândim corect politiceşte)
Simplu cetăţean. Expresie folosită de politicieni pentru a ne dovedi („o dată în plus, dacă mai era cazul”) că simpatizează cu noi, cei de dincoace de ecranele teve, că sunt, la urma urmei, „uniţi în cuget (dar nu şi-n búget) şi-n simţiri cu noi”. Dar, ca şi în cazul „animalului politic”, şi de data aceasta „preferinţele lingvistice”, „opţiunile lexicale” le dejoacă „bunele intenţii”.
a) Despre ce vorbim când vorbim despre ceva „simplu”? Păi… simplu…, despre ceva ce nu este complex şi nici compus. Aşadar despre ceva elementar, uşor de priceput, căci este modest şi sărac în atributele sale, până într-atâta încât e de-a dreptul umilă, şi chiar neînsemnată poziţia oricărui „simplu ce” printre celelalte realităţi – care nu sunt astfel.
Exerciţiu: în expresia „simplu cetăţean” înlocuiţi epitetul cu sinonimele sale. Veţi obţine portretul-robot al „cetăţeanului” din perspectiva politicianului băştinaş. Remarcaţi continuitatea „omului simplu” (adică, aşa cum i se spunea incorect politic în vechime, „prostul” – cel lipsit de educaţie, de proprietate şi de libertăţi) pe plaiurile mioritice, travestit în „simplu cetăţean”.
b) Despre ce vorbim când vorbim despre „cetăţean”? Adoptând o sugestie a unuia mult mai deştept decât mine, nesigur că-i urmez căile gândurilor, încerc totuşi o lămurire. Cetăţeanul e un complex „de puteri” (îmi zice prietenul Chipryan). Tradus după mintea mea proastă, asta vrea să spună că cetăţeanul unei democraţii nu e niciodată simplu, el este totdeauna plin şi nedespuiat de drepturile sale (tocmai cele care-l diferenţiază de „omul simplu”), cu excepţiile pentru care comunitatea cetăţenilor decide altfel spre binele tuturor celorlalţi cetăţeni în parte şi chiar a celui sancţionat (dar nici atunci acel individ nu pierde toate calităţile ce-i constituie „cetăţenia”).
c) Ce comunică de fapt politicienii prin recursul la această expresie? Că există două categorii de cetăţeni: 1. cei modeşti, umili, săraci, proşti şi neînsemnaţi şi 2. cei care nu au niciunul din aceste atribute, sau, în orice caz, nu sunt săraci şi nici umili. Cei care-şi presară intervenţiile în „dezbateri” cu expresia „o spun ca simplu cetăţean” deja îşi declară apartenenţa la cealaltă categorie. Cea din care noi nu facem parte şi deci nici nu ne putem pune. E prea, vezi bine, „complicat” pentru nişte bieţi simpli cetăţeni. Ei însă da, pot să renunţe la unele din calităţile lor pentru a se pune şi a spune lucruri fără consecinţe, aşa cum facem noi în faţa televizoarelor. Diferenţa e că discuţiile lor „grele” au loc în altă parte, şi-n alt fel, iar nouă ni se spune ce vrem să auzim, adică ceea ce spunem şi noi. Lucruri pe-nţelesul proştilor.

Cred că-nţelegeţi.

Terminologie politică adnotată I

2009-03-10T17:01:00.004+02:00

(pentru uzul telespectatorilor)
Animal politic, definire filosofică a omului interpretată fraudulos nici măcar la figurat, ci la impropriu, de politicienii şi jurnaliştii noştri. A se distinge între două doctrine în care se foloseşte această expresie. Ca să ştim despre ce vorbim, nu despre cine.
Cronologic, Aristotel foloseşte cel dintâi această sintagmă pentru a defini, prin gen (zoon, adicătelea „animal” pre limba lui) şi specie (politikon, pre aceeaşi limbă va să zică „politic, trăitor într-o politie” – termen folosit în perioada fanariotă cu sensul de „stat”), întreaga speţă omenească. Luată într-un sens larg, în accepţia Stagiritului (pentru telespectatorii care au deschis computerele deodată cu ochii, Stagiritul e acelaşi Aristotel, spunându-i-se astfel pentru că se născuse la Stagira; cam cum mi-ar zice mie Onofre Barcelonezul) animal politic e orice individ uman (biped deci şi lipsit de pene, cum zicea tac-su spiritual vitreg, Platon) care trăieşte în organizaţii mai largi numite state (polis).
Două mii şi vreo patru sute de ani mai târziu, expresia e reluată cu modificări de conţinut în teoria politică a unui „clasic” încă în viaţa politică, l-am numit pe Ion Iliescu, teorie conţinută în întregime în acea anatemă proletară „măi, animalule” adresată unui ziarist insistent acum vreo cincisprezece anişori pe când tata Ilici tăia şi spânzura orice gazetă nu scria ce venea la socoteală FSN-ului (actuala alianţă PDL-PSD).
Intenţia celor care au echivalat „animalul politic” cu Băsescu era evident aceea de a-l jigni într-un mod românesc-voalat – nu puteau să-i zică „bou” de-a dreptul. Probabil ca o consecinţă a glumiţelor zoologice din perioada campaniei prezidenţiale 2004 (mai ţineţi minte, da’ nu cred că doriţi să revedeţi, înţepăturile nesărate dintre Năstase-Patru-Case şi Băsescu-Zero-Vase cu ursu’ şi cu iepuraşu’).
Expresia a început să fie folosită, în ultimele luni, mai degrabă laudativ şi admirativ. Nu-i de mirare că tocmai Marian Vanghelie (Patru-Clase) a ajuns să-i precizeze conţinutul declarând că instinctul (el a zis „simţ” dintr-o lacună de vocabular, sunt absolut convins) său politic (de animal politic, fireşte) îi spune că Mircea Geoană va ieşi preşedinte. În mod evident, conţinutul expresiei a intrat într-o altă fază a denaturării. Dacă animalul politic Băsescu era definit comportamental – viclean, alunecos, bădăran, ipocrit –, acum Vanghelie reuşeşte să descopere cauza acestui tip de comportament şi propune o schimbare a registrului: instinctul (politic) e ceea ce defineşte pe animalul (politic). Iar în politică, a avea instinct politic, pare să ne spună gânditorul de sectorul cinci, este un lucru elementar (ca studiile sale). Altfel spus, cu cât acţiunile animalului politic mioritic se întemeiază mai puţin pe inteligenţă, şi mai mult pe „simţ”, cu atât e mai sigur că avem înainte un exemplar „născut, iar nu făcut” pentru politică. Din nefericire pentru noi, „simplii cetăţeni”, aşa-zisele animalele noastre politice nu-s decât nişte lepădături.
Iar instinctul e pentru dobitoace.
Cred că mă înţelegeţi.

Autodenunţ

2009-01-25T23:43:00.001+02:00

Nestimată doamnă Elena Udrea... De ce dracu am impresia că-i un dezacord în numele dvs.? sunteţi udă rău sau udă şi rea? n-am priceput, încă!... Reiau, hm-hm, (de-a Băsescului) tovarăşă ministră, ca să vă demonstrez că-s patriot (că şi aşa spuneţi pe blog că-s taaare puţini prin ţărişoară, mai precis doar doi, mneavoastră şi cu băsescul) şi că iau în serios legile emanate de guvernul pesedele, fost fesene, fost patrulateru roşu vreau să vă informez pe această cale următoarele:
în acest uichend m-am deplasat la Cluj, unde am tras la o pensiune cam răpănoasă, dacă mă-ntrebaţi pe mine, poate de aia ministerul dvs. se numeşte-al turismului, voiau să mă lase-n turu - că mai bine aş putea zice! - gol. Recepţionerul mi-a băgat sub nas un formular pe care io, de tont ce-s, l-am completat cu alt nume, altă adresă, plus c-am declarat cu totul alt scop al vizitei mele acolo decât cel real. Că io aşa am văzut în filmele americane că se face. Scrii John Doe şi basta, nu te-ntreabă nimeni cât ţi-i ceasu. Aşa şi la Cluj. Auzind însă că v-aţi procopsit cu un megacomandament de informaţii, cum îi stătea bine unui ministru al curismului de pe vremea lu tata vostru Ceauşescu, şi văzând ce muncă grea aveţi (c-aşa ziceţi pe blog, că nu vă mai vedeţi capul, aveţi „o infinitate” de lucruri de făcut... vă aranjaţi biroul!) şi din dorinţa de a scuti pe vreun şpion de-al mneavoastră de bătaia de cap, de drumuri, interceptări, interogatorii, başca banii necesari, c-am înţeles c-aţi înţeles în cele din urmă că-i criză, m-a cuprins ruşinea pentru comportamentul meu nepatriotic, anticetăţenesc, ilicit etc. de aceea vin să rectific informaţiile date-n falş.

1. Nu mă cheamă Andrei Gheorghe, cum am pretins, ci Onofre Bouvila.

2. Nu-s din Sfântu Gheorghe, judeţul Tulcea, ci din Barcelona, comitatul Catalunya.

3. Nu eram în Cluj în scopuri turistice, ci pentru o afacere. De amor.

4. Restul, adică adresa, numărul de telefon, numele părinţilor (Gheorghe Gheorghe şi respectiv Gheorghiţa Gheorghe) sunt absolut reale, cred, nu-i imposibil. Dar pe tata îl cheamă de fapt Eduardo Mendoza, barcelonean şi scriitor. Pe mama n-o cunosc. Am fost născut, vedeţi dvs., numa de tata. Şi nu i-a fost uşor, vă rog să mă credeţi. Am ieşit direct din capul mnealui prin pix, precum Athena pă vremuri din ţeasta lui Zeus. Vă-nchipuiţi dureri!

De aceea, tovarăşa ministră, vă rog să-mi acceptaţi scuzele, promit că mă fac cetăţean model şi cu viitoarea ocazie mă prezant la vot, da mă-ndoiesc c-am să votez cu alde Prigoană, Băse, sau chiar Udrea.

al dvs. nu, doar al conştiinţei mele,

Onofre.

Sper să mă-nţelegeţi...

Dezorientare sexuală

2009-01-23T00:59:00.004+02:00

Mama Europa făcu şi ea o recomandare cătră statele membre (indiferent că-s virile sau flasce, ia să văd de ştiţi unde-aş încadra statul român!) cum că bine-ar fi să recunoscă parteneriatele gay. Ce-nseamnă asta? Nu mare lucru. Anume ca oricărei coabitări de acest fel să-i fie recunoscute o seamă de drepturi legale şi juridice (le puteţi afla pe orice site cât de cât obiectiv de ştiri, nu mai detaliez). Cum ziceam, nu mare lucru, pur şi simplu se cere respectarea unor prevederi din Declaraţia drepturilor omului.

De la recomandarea asta - ce-nseamnă? ce obligativitate are pentru statele componente?, nu ştiu şi nici nu mă interesează foarte tare, mi-ajunge DEX-ul - s-a iscat un val de crâcneală, de mârâituri, de băşcălie de la Roma până-n Valea Muierii, jud. Argeş. Că cum, se-ntreabă ortodocşi, catolici, protestanţi sau pur şi simplu orice fel de alţi înguşti la minte şi vederi? Că cum dar să se căsătorească - mde, ca să agiţi spiritele sărace cu duhul, trebuie să exagerezi puţin - homosexualii între ei? Aiasta e-n contra firii, urlă din toţi rărunchii creştinoizi de toate naţiile.

Terminologia pe care-o folosesc toţi defazaţii ăştia nu e nouă, deci nu ne mai surprinde („contra firii”, „plagă”, „boală”, „păcat” etc.), argumente nu le trebuie (vezi http://www.petitieonline.ro/), soluţiile pe care le propun sunt cele pe care le aşteptam, seamănă cu cele propuse de Sarkozy („tratament”, „linşaj” etc., toate cu damf greu fascist). „Argumentele” şi „soluţiile” derivă firesc din termenii folosiţi şi din inadecvarea acestora la problemă. Ca-n cazul fumatului (asupra căruia voi reveni curând cu un punt de vedere), miezul problemei şi miza acesteia se mută într-o dezbatere despre ce-a fost întâi: lesbiana sau muierea aşezată cuminte cu ochii umflaţi de pumni la cratiţă? Ce-o fi, ce-o fi homosexualitatea? Asta-i macină pe ei, nu respectarea diferenţei aproapelui, că de iubire nici nu mai zic. Boală, comportament dobândit, păcat în contra lui manitou?

Orice-ar fi, ştim cum vor reacţiona asociaţiunile strămoşeşti când or ieşi băieţii şi fetele vesele la paradă, ştim ce reacţiuni civile şi creştine vor avea: înjurături, pietre, tentative (sper, eşuate) de omor calificat şi deosebit de grav. C-aşa-i învaţă pe ei la bisericile pe care le fentează duminică de duminică cu trei cruci cu limba-n gură.

Acuma ce n-am înţeles io... Staţi să vedeţi. Un articol din Gardianul - un alt ziar număru unu în românia -, „demonstrând” manevrele preşedintelui de-a se face reales, zice cum că-n ţărişoară ar fi de ailaltă orientare sexuală vreo 20% din populaţie. Dar, la irealitatea teve pe site, un sondaj destul de proaspăt, zice că românaşii declară în procent de 91 % că „homosexualitatea nu poate fi justificată”. Mi se pare mie sau... ăăă, ne dă cu plus la numărul de locuitori pe mia de sociologi bugetaţi? Să zicem - cum zic cei de la Gardianul, ca să sperie băsescienii - că ambele cifre-s adevărate. Ce-ar putea însemna asta? Sunt câteva posibilităţi: fie că 11% dintre creştinii ortodocşi sunt cu musca pe căciulă, mint cu neruşinare despre ce fac ei noaptea sub pătură (da să nu uite că dumnezeul lor îi vede şi-acolo şi le citeşte chestionarele peste umăr, ba chiar, după unele interpretări, le şi pune-n pix răspunsul), fie că acelaşi procent dintre homosexuali sunt teribil de dezorientaţi de ce vrea sufletul lor şi ce face corpul lor, probabil neauzind de vorba aia că nu se poate şi cu sufletu-n rai şi cu (cenzurat Academia) în (cenzurat Academia).

Dacă vreţi să vă oripilaţi de ce poate să le fete mintea civililor de orientare sexuală ortodoxă şi de mâna dreaptă citiţi:

http://www.realitatea.net/majoritatea-romanilor-se-declara-impotriva-avortului--divortului-si-homosexualitatii_440512.html; http://www.gardianul.ro/Basescu,-%C2%ABOmul-anului%C2%BB-2009-s127963.html; http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Social/104601/Casatoria-intre-homosexuali-nu-este-vazuta-cu-ochi-buni-in-Romania.html; http://protejarea-familiei.com/noutati.html

şi-apoi om vedea dacă mă-nţelegeţi.

Reparaţia imorală

2009-01-08T20:05:00.007+02:00

Se tot spune prin popor şi din ce în ce mai des prin televiziuni - ca principiu hermeneutic, altfel spus ca să înţeleagă tot poporul, spus şi mai altfel, dar sinonim: tot prostul - cum că politica-i o curvă. Daţi-mi voie să adopt o poziţiune ecumenic creştinească-n seara asta şi să nu fiu de acord cu această remarcă patriarhal-sexistă - cum îi stă aşa de bine poporului românesc şi ortodocs. Mde, io-s mai ungur şi dacă-i obligatoriu chiar evreu şi israelian.

Deci dară, protestez vehement împotriva discreditării unei profesiuni necesare sănătăţii mentale a populaţiei masculine mai lipsită de succes, mai puţin dotată sau, în fine, mai timidă. O profesiune veche, zice-se, de când lumea, şi tot de-atunci, popor român, practicată de ambe sexele, nu numai de bărbaţi. Însă, apropierea politicii de curvăsărie, mai modern spus de prostituţie, mi se pare imposibilă, întrucât:

curvele-şi vând trupul, mai postmodern, corpul, iară politicienii români, sufletul şi-l vând,

motiv pentru care aşteaptă tu, românaş ortodocs la minte - la mintea de pe urmă, de pe urma alianţei „împotriva firii” (tradus din limbaj ortodocs în limba legilor noastre, asta „homosexualitate” se cheamă) -, să-i pedepsească dumnezeu, au allah, au manitou, ori cui îţi mai debitezi tu noaptea sub pătură fierbinţile blesteme.

Amin. Idi Amin...

Firfirici pentru Ilici

2008-12-21T15:24:00.009+02:00

E imposibil să-ţi reţii un spasm de vomă când îi auzi vorbind de morală şi de moralitate tocmai pe oamenii politici băştinaşi. Morala e pe buzele oamenilor ăstora, precum cuvântul acela „nerecunoscut de Academie” - preiau expresia de la o preadistinsă doamnă traducătoare - în gurile noastre ale tuturor.

Cu atât mai peristaltică devine situaţia atunci când Mădălin Voicu ne spune că cei care i-au plătit tovarăşului Iliescu lovitura de stat şi mineriadele şi „comunismul cu faţă umană” cu nişte monede nu prea bine ţintite spre cap sunt „lipsiţi de morală şi de educaţie”. Aşa o fi, însă s-ar putea să aibă un acut simţ al justiţiei pe care nu ştiu să-l exprime altfel. De aceea cred că mai potrivit ar fi să chestionăm puţin moralitatea şi oportunitatea prezenţei numitului tovarăş la faţa locului. Nu pot să mi-o explic altfel decât prin spunerea aceea conform căreia infractorul se-ntoarce la locul faptei.

Io unul nu cred că tovarăşul Iliescu avea ce căuta acolo, la cimitir, sau la vreo comemorare trecută, prezentă sau viitoare a morţilor revoluţiei. Mnealui n-a participat la revoluţie, ci la lovitura de stat, de aia mult mai adecvată ar fi prezenţa lui la o întrunire cu emanaţiile gazoase şi urât mirositoare ale răsturnării Ceauşeştilor: alde Voican Voiculescu, Dan Marţian etc. Un medium i-ar putea ajuta să-l conjure pe însuşi tata Nicu şi pe maica lor Leana, să mai pună o dată şi încă o dată în scenă parodia aia de proces.

Tov. Iliescu ar trebui să fie acum la loc sigur, la loc răcoros meditând la mărirea şi mai ales la căderea puternicilor în compania celor (numai) doi dintre generalii săi, care cu chiu cu vai au ajuns unde-ar fi trebuit să fie încă din prima zi a anului 1990 - popriţi la mititica.

Atunci poate că s-ar putea vorbi de morală în ţărişoara asta. Şi s-ar putea vorbi despre dreptate, şi nu despre juicetiţie.

Mă-nţelegeţi?

Porcul, asomarea şi europenii

2008-12-21T08:52:00.010+02:00

Uniunea europeană e bântuită de fantasme comuniste. Nu de mult minţile luminate de pe la Bruxelles au scremut o măsură anticriză care mărea săptămâna de lucru de la 5 la 6 zile. După care şi-au dat seama că medicii de gardă n-au tot timpul urgenţe, aşa că, mă-nţelegi, orele acelea n-ar trebui contabilizate ca fiind ore de lucru. Mergând mai departe pe aceeaşi linie noi, cei care-am prins ceva din vremile dinainte de 89, le-am mai putea propune câteva reglementări absolut necesare pentru scoaterea Uniunii din mult promisa criză, reglementări pe care le-am experimentat pe propria piele - la propriu.

Par igzamplu, o zi să circule maşinile cu numere cu soţ, o zi cele fără soţ - după caz, cele cu vocale-n coada plăcuţei de înmatriculare, cele cu consoane etc.. Uite-aşa rezolvăm trei-patru chestiuni dintr-o singură lovitură dată consumismului: preţul petrolului, epuizarea rezervelor, poluarea şi traficul. Apoi, zilnic, între orele 15 şi 20 s-ar putea suspenda furnizarea energiei electrice către consumatorii privaţi, iar a energiei termice imediat după ivirea zorilor până pe la 9-10 seara, urmând ca coana Uniunea să-şi sfătuiască cetăţenii să mai pună o haină pe ei.

Pe modelul reglementării gărzilor medicilor de care-am pomenit mai sus, mai ştim şi noi câte ceva: elevii şi studenţii ar putea fi folosiţi - ca să ştie ce-i aia muncă adevărată şi nu fandoseli de-alea de wannabe intelectuali, nu? - la „muncile câmpului”, ştiindu-se că mişcarea în aer liber e deosebit de necesară pentru dezvoltarea armonioasă a minţilor şi trupurilor tinerilor noştri. De asemeni, soldaţii nemobilizaţi prin Irak, Afganistan, Kosovo etc. şi care respiră aerul cazărmilor degeaba ar putea fi detaşaţi „în producţie” prin mine, uzine falimentare etc.

Cum astfel de idei n-ar putea să mulţumească pe toată lumea, existând riscul să apară şi-n alte părţi „anarhişti” de felul celor care mătură Atena chiar acum, normal ar fi să se interzică circulaţia după orele douăzeci şi adunările mai mari de trei persoane. Pentru aplicarea fermă a acestei măsuri s-ar putea forma nişte gărzi civile din cetăţeni responsabili cu stema UE cusută frumos pe mâneca dreaptă.

Dintr-una într-alta am putea reveni la vremurile de care credeam că ne-am despărţit acum 20 de ani (fix!). (Apropo, tomna când intrăm în anul în care profeţea Brucanul că vom deveni o societate curat democratică noi i-am pus la guvernare pe aproape toţi feseniştii - puţinele absenţe se datorează cauzelor naturale, nicidecum unor reperaţii morale ori legale. În aceeaşi logică, democratizarea se amână cu încă 20 de ani.)

Însă mai sunt şi semne bune. Braţul lung al Uniunii n-a reuşit să facă ordine proletară în curţile bunilor noştri care ştiu un singur mod de-a asoma animalul nost totemic: se trezeşte porcu cu noaptea-n cap, se scoate în curte, mai mult sau mai puţin cu forţa, şi se sacrifică-n numele idealului tuturor românilor - caltaboşul. De-aia zic: întru viitoarea revoluţie antiunionistă şi curat europeană, cine n-are porc, să-şi cumpere. Şi să-l opereze cum se cuvine.

Crăciun fericit!

Acest articul se dedică fraţilor noştri la fel de latini şi sângeroşi, spaniolii, şi vărului de-al nouălea al porcului nost, taurul.

4 din 10 pentru realitatea

2008-12-13T08:07:00.010+02:00

Semnele întoarcerii noastre în trecut continuă să se înmulţească, se pare. Se ivesc din cele mai neaşteptate - oare? - locuri, adică televiziuni. Mă mir că din panarama de-aseară numită - ce inteligent, nu-i aşa? - „10 pentru românia” a lipsit tocmai patronul moral - oh! - şi ideologic. Tare-aş fi vrut să-l aud pe A. Păunescu debitând emfatic o poezie de-aia de-a lui, ca la „Cântarea româniei”- ehei, ce vremuri (negre), domle! Spre exemplu un encomion de ocazie pentru primarul Americii sau măcar pentru primarul Bucureştilor. Trei versuri, acolo... n-ar fi dat pe-alături de prezenţa lui Tatulici pe scenă.

Aşadar, se propun nişte categorii între care diferenţele sunt insesizabile pentru un public care confundă jurnalismul cu pamfletul, ziaristul cu gargaragiul - Badea, of course -, ancheta de presă cu obsesia maniacală - Dan Diaconescu, normal (până la urmă individul, a avut o intervenţie scurtă şi care-a reuşit să mai crape puţin plictisul, ca să nu mai zic că a avut demnitatea să „scoboare” din apartamentul lui ce-i serveşte de studio şi să dea piept cu toate privirile alea ironice, nu ca „vedetele” antenelor).

Odată categoriile propuse, „boborul” poa să sune să separe, mă-nţelegi, „notorietatea” de adevăratele merite. Altfel spus suprarealitatea teve a ajuns la concluzia că numai votul întregii naţiuni poate să ne edifice asupra adevăraţilor rrromâni. Votul democratic şi electronic sau telefonic (vă-nchipuiţi de câte ori o fi sunat vadim să se voteze, de-a ieşit printre primii zece politicieni, faza pe ţară, deşi la fază locală şi uninominală nu s-a mai obosit să ştampileze toate buletinele de vot, având încredere, nu-i aşa, în „dragii lui români”). Mişto! Aşa se şi stabilesc „valorile” curat valoroase! Tu decizi! El, ea decide! Noi conchidem! Mă-sa alege!

Rezultatul a fost pe potriva minunatului nost popor: scena a fost invadată de „fantomele trecutului” - Angela, Margareta şi Corina au ieşit la trampă cu un „şlagăr” de-a lu Moculescu - şi de fantoşele prezentului - o fată cu caşchetă roşie, who the fuck is she?, Tatulici, în chip de maitre d' etc. etc. etc. O paradă care reflectă, aş zice, perfect imaginea noastră ca şi comunitate şi dovedeşte cât de bine ştiu ei, cei care se culturalizează la teve, să separe personalităţile de nulităţi - era firesc, nu-i aşa?, ca Pavel Coruţ să fie nominalizat laolaltă cu Liiceanu şi Patapievici la cel mai bun scriitor, sau ca pomenitul Badea să fie al doilea analist politic, ca Dan Voiculescu să fie între primii zece oameni de afaceri, iar Ţiriac să fie primul. Da, toţi aceştia sunt nişte „excelenţe” în domeniile lor, doar că, probabil din pudoare, adevăratele categorii ale acestor indivizi au fost trecute sub tăcere.

Ăsta-i şi motivul pentru care vin şi eu cu lista mea de nominalizaţi şi premianţi. după cum urmează:

Blogărul termop/anului: Năstase

Cel mai (s)acru analist dă politică: ia ghiciţi? Dâmprima, vă rog!

Blogărul lui Băsescu: Traian Ungureanu

Cel mai plin de spume: Valerian Stan, dacă sunteţi curioşi.

Cel mai curios român, premiu acordat de Valerian Stan: Gâdea

Cel mai Băsescu: Boc

Cioaca anului: Elodia

Premiul „Vinovatul-unic-şi-absolut-pentru-alianţa-imorală-dar-raţională-PSD-PDL” se decernează din partea grupului de lăudători necondiţionaţi ai lui Băsescu pentru Dinu Patriciu.

Premiul „Comunist cu faţă umană” se acordă tovarăşului Ion Iliescu.

Se mai acordă premiul „Ogică” pentru 6/49.

Cel mai mare român: Ghiţă Mureşan, sau ştiţi altul?

Las lista deschisă.

Vă invit s-o completaţi.

Soluţia umorală

2008-12-10T21:00:00.001+02:00

Numai ce-am auzit că papa Benedict crede (sic!) că muzica rock e „o muzică a pasiunilor elementare”. Păi, frate dragă, nu ştiu ce să-ţi spun, da trebe să prizezi niţică politichie românească să vezi ce-s alea pasiuni elementare, umori altfel spus. Te iau toţi dracii, literalmente! În fine, nu credeam că papa-i editorialist la „WatchShower”, da oricum... nu despre el e vorba.

Memento: momentul de răscruce 2004, când Băsescul ne anunţa „soluţia imorală”, adicătelea racolarea PC-ului la alianţa DA.

Cu graţie, sărim înapoi în 2008, la „câştigătorul moral” al alegerilor parlalamentare de anul ăsta. Adică pesede. Pesede şi moral în aceeaşi propoziţie...? rostită de actualul preşedinte...? asta ar fi trebuit să ne dea de gândit. Probabil preconizata - io încă nu pot crede! - alianţă se cocea de multişor? E totuşi o alăturare în contra firii (zice chiar şi un seccurist de la PC, halal!), sau cel puţin aşa s-au căznit să ne convingă de luni de zile şi preşedintele şi Boc şi „dragă Stolo” şi toată floarea cea vestită a liicenilor, ungurenilor, ratapievicilor şi chiar şi pesediştii - că social-democraţi nu le pot zice. Păi ce-o să ne mai spună mnealor, intelectualii, acuma? Ce-i mai ţine-n umbra „marelui om”?

Ei, şi uite-aşa, din două cuvinţele, s-au spălat greşalele greşiţilor lor, ca cum n-ar fi fost.

Totuşi, ce s-a întâmplat atât de grav, de incomprehensibil? Două partide mari s-au decis să nu mai piardă timpul în vremi de criză, să treacă peste diferenţele ideologice şi să pună umărul împreună la salvarea românii din marasmul economic care-o aşteaptă după mahmureala de Anul Nou. Ce înălţător, ce minunat! Cam aşa am interpreta lucrurile dacă românia ar fi deja o „democraţie consolidată”, sau dacă pur şi simplu n-am cunoaşte personajele acestei comèdii, care se vrea tragedie antică.

Nimic deosebit deci. S-au văzut coabitări şi mai împuţite, la noi şi aiurea. Ce mi se pare complet greşit e să judeci cu criterii morale această aliere, sau oricare alta ar fi fost sau mai este posibilă. Am impresia că unii dintre analiştii noştri (par egzamplu Corina Drăgotescu), şi nu numai ei, ar fi vrut ca pedeleul să meargă mai departe eroic şi de unul singur. Şi mai mult, cred, le-ar fi plăcut ca pesedeu şi peneleu să fi format alianţa de guvernare sau să fi rămas împreună în opoziţie. În felul acesta neputinţa lor de „a înţelege” politica n-ar fi fost zguduită din temelii, ar fi ştiut cine sunt şi unde „răii” şi „bunii”.

Apoi, n-au mai înţeles nimic. Uitaţi-vă la ei, de două săptămâni fac scenarii, o sucesc şi-o răsucesc pe toate părţile - numai pe partea asta, PSD-PDL, n-au prea insistat, li se părea... „dincolo de bine şi de rău”. Iar acum domnul lor Băsescu i-a aruncat în cea mai adâncă confuzie. Confuzie ce vine, cred, dintr-o definiţie naivă a democraţiei, ca sistem politic în care morala e „regula jocului”.

Aşa o fi în alte părţi, la noi însă ştim că miza „luptei pentru putere” - ăsta e numele jocului - nu e mai-binele-naţiunii, nu e vreun ideal de atins, ori ceva de aceeaşi altitudine. Politica românească, şi ca atare politicienii noştri, şi-au epuizat fondul de idealuri odată cu intrarea în NATO şi apoi la primirea noastră în Uniunea Europeniană. Şi, la urmă urmei, nici acelea n-au fost realmente ale lor, le-au fost impuse de-un context istoric căruia nu i s-au putut sustrage. Tot ce urmează, e doar „guerilla” - că bine le mai zice tov. Iliescu, neicusorule! Ori la guerilă, ca la război: nici un mijloc nu e nepotrivit de-a ajunge la putere. Frate, dracu, puntea... ştiţi povestea!

Politica nu mai e demult un domeniu normat moraliceşte, n-a fost realmente nicicând. La noi însă, nici măcar nu se mai poate spune că e amorală. Politica noastră ţine de pomenitele „umori”, de coleră şi de sangvin, de bila albă şi de fiere. Duşmăniile şi prieteşugurile „transpartinice” - astea ghidează politicianul român, şi mai mult ca ele doar foamea, foamea de bani, de influenţă; de putere - pe scurt. Cuvinte precum „ideologie”, „doctrină”, „program economic”, „protecţie socială” sunt folosite de Băsescu & comp. asemeni armelor de către teroriştii din lumea a treia - înainte de a apăsa trăgaciul unui Kalaşnikov, nu trebuie să înveţi rusă. Nici unul din cei care debitează tâmpenii duium, aleşi sau nu în Parlalament, nu are realmente convingeri de stânga, dreapta, creştine etc. Nici unul nu este prin vocaţie liberal, socialist sau popular. Poate nici măcar democraţi, nici măcar din obişnuinţă. Ce-i mână pe ei în luptă e interesul personal. Tocmai de aceea o astfel de alianţă este acum posibilă: li-s goale buzunarele. Şi din acelaşi motiv ea va crăpa şi încă înainte să apucăm să zicem „vin alegerile prezidenţiale”.

Epilog: Cireaşa de pe tort e că acest frankenstein politic nici nu putea să aibă pe altcineva în frunte decât pe Stolo şi nici că se putea găsi o dată mai potrivită decât 22 decembrie pentru înscăunarea distinşilor domni şi tovarăşi. În felul acesta revoluţia română, aia televizată şi furată şi reluată şi blegită, se încheie rotund aşa cum se termină orice revoluţie: prin reacţiunea „vechiului regim”.

Tovarăşi, ne-aţi învins.

Mesaj de mamă pentru PSD

2008-12-09T07:06:00.012+02:00

No, fiţi atenţi aci. Io m-am născut într-un oraş în care ungurii se zbenguiesc în libertate şi nu-i nici un bai. Încă din pruncie am avut şi am şi-o să tot am prieteni şi cunoscuţi şi vecini de scară maghiari, şi niciodată n-o fost nici un bai. Pe câţiva o să-i ţin de rău, da' nu din motive etnice, că nu ăsta-i baiu. Am mai spus, da' dacă-i musai repet, bunicul matern o fost ungur - vă spune ceva numele Sandor (pronunţaţi Şandor)? Nu? No, nu-i nici un bai. Gagici unguroaice, dacă n-aţi priceput aluzia dintr-un mai vechi articolaş, am avut! (Aci ar trebui să introduc un comentar picant, da' mă ia tigroaica mea la refec!)

Când m-am mutat de partea astalaltă a Carpaţilor, prea puţin avertizat de cutumele şi temperamentele mai sudicilor, am venit fără să iau în seamă prejudecăţile ardelenilor faţă de „regăţeni”. Şi de-atunci îi bai. M-am dumirit curând că ăştia de-aci vorbesc mai repede decât pot să gândească, îţi dau replica înainte s-apuci să-ţi exprimi părerea, te claxonează înainte să vrei să treci strada şi te-njură preventiv. De „la revedere” n-au auzit şi nici nu folosesc, dar tot timpul îţi doresc „o (singură, probabil) zi bună” şi tot timpul vor „şi” ei ceva, şi ăla-i un fel de „vă rog” local.

Ăsta-i motivul pentru care ieri, majoritatea socialistă (bolşevicii, altfel spus - a ajuns Iliescu printre menşevici, pentru ăi veniţi pă lume după 89, nici nu mă mai obosesc să le explic, că-i prea devreme) a votat alianţa cu pedeliştii. Vor „şi” ei, socialiştii, la guvernare. Nu discut motivele, sunt evidente: vin vremuri naşpa, şi oamenii vor să jecmănească nişte bani negri pentru zile şi mai şi. Ce n-am priceput însă e condiţia pe care au pus-o democrat-liberalilor: adică de ce fără UDMR? Nici n-am priceput - şi oricât o sucesc şi-o răsucesc, nu înţeleg şi pace! - şi, în plus, m-am şi simţit atacat personal: de ce adică sfertul meu maghiar să nu fie reprezentat la guvernare? Nici gogoriţa aia cu „filialele transilvănene” (ale PSD) au cerut-o n-o înghit şi vă spun de ce. Cele mai vehemente discursuri naţionaliste, deci antimaghiare, le-am auzit nu acasă, de unde vin adică, ci aci, unde-s în acest moment al vieţii mele de migrator. Le-am auzit debitate de indivizi care nu văzuseră ungur în viaţa lor şi care erau atât de vadimizaţi încât n-aveau cum să mai judece limpede. Şi-apoi, unde-au fost mereu cele mai multe voturi ale peremeului, dacă nu aci, printre „sudişti”? Aşa că s-ar prea putea ca pesediştii să vrea o felie din coliva electorală a lui Vadim, până mai ieri confiscată de discursurile „cătră popor” a Băsescului.

Deci, una peste alta, am un mesaj să le transmit „internaţionaliştilor” - căci nu-i aşa, nu s-au văzut socialişti naţionalişti de la Hitler încoace - de la PSD: az anya picsa, mă!

Ertet?

(Levente, n-am corector ortografic de limbă maghiară. Dacă poţi să mă ajuţi să le scriu pesediştilor chestia aia corect, promit să le-o tot repet până la alegeri. Şi mai ales atunci!)

Îmi bag şi... în ele PNL !

2008-12-08T19:25:00.017+02:00

se dedică unui prea burghez

N-am prea priceput la ce-i mai trebuie lu Vadim o televiziune. Am înţeles că era ospitelevizat la Ospici TV de când l-au mai furat o dată, a câta oară?, la alegeri. Acuma să stăm drept, să judecăm tendenţios: te fură o dată, de două ori, de trei ori... da până când, soro? Păi n-are dreptate Cipri? Înseamnă că eşti prost! Iar dacă o ţii langa că te fură toţi... păi, se cheamă că eşti prost cu talangă.

Apropo de proşti: oare în locul teoriei mult prea optimiste, cred chiar frumoase, despre liberalul idealist, care dintr-o singură mişcare ar fi putut să lipească pedeleul de pesedeu şi să discrediteze, aş zice, şi pedeleul şi Băsescul, oare n-ar fi fost mai simplu să aplic briciul lui Ockham (pentru generaţioniştii post-opşnoişti, ăsta-i un bărbier mai celebru chiar şi decât ăla din Sevilla, şi-o să vedeţi de ce, dacă mai aveţi puţintică răbdare)? V-aş fi scutit astfel de dezamăgirea pe care v-o servesc azi.

Pentru că „după ultimele informaţii”, peneliştii n-aveau nicidecum de gând să se refugieze-ntr-o „opoziţie constructivă”, ci erau convinşi că se vor găsi unii sau alţii care să-i ia la guvernare pe post de primadonă. Dacă într-adevăr credeau asta, Ockham zice c-ar fi trebuit să folosesc pentru interpretare cea mai simplă ipoteză, adică una care mai rade din elementele nenecesare înţelegerii unei situaţii. Astfel că în cazul penelistului-încrezător-c-ajunge-prim-ministru-cu-opşpe-la-sută ar merge perfect vorba din popor: dacă nu-i fudul, prostul nu e prost destul. Oricum, după cum merg lucrurile se pare că împotriva prostiei lor, se-ntâmplă exact ce spuneam: băieţii ăştia o să rămână pe dinafară, adică-n o-poziţie incomodă.

O să-nchei precum mafalda aia din Delfi (mă copii, mai puneţi dracu mâna pe carte, trebuie să vă explic chiar tot?): dacă PNL rămâne pe dinafara guvernării, s-ar putea ca „scena politică” să se împartă şi la noi în două. Adică să avem două partide mari şi late, şi cam atât (sorry, Levente, da UDMR nu-i realmente un partid).

Mă-nţelegeţi?

Gaudeamus, singurul eveniment

2008-12-07T09:10:00.003+02:00

Că tot fu vorba mai ieri en passant de Manolescul, veţi fi auzit poate că Istoria mnealui critică a fost cea mai râvnită carte de la Gaudeamus de luna trecută. Tomul s-a lansat cu mare tam-tam şi toate celelalte, însuşi Cărtărescu a fost de faţă - rog domnişoarele să-şi ţină sărurile aproape: Mircea nu e cel mai mare scriitor pe care l-a cunoscut planeta vreodată. De ce-l iubesc femeile, asta nu ştiu, dar e bine c-a renunţat în sfârşit la mustaţa aia care nu se mai purta de pe vremea când citeam io Cei trei muşchetari.
Ei bine, „una peste alta” vreau a vă informa că în ciuda aşteptării, a publicităţii, a polemicilor ce vor urma, a ranchiunelor care vor da-n clocot după lecturarea cu creionul în mână şi cu fălcile-ncleştate a Istoriei, în ciuda îmbulzelii pe treptele de la intrarea Romexpo la lansarea altui opuscul de-al Liiceanului - un fel de Scrisoarea lui nea Goe -, a prezenţei strămoşilor deloc spirituali şi nedreptăţiţi ai lui Dan Brown la târg etc., cel mai mare eveniment al acestui târg şi-al anului în literele noastre a trecut neobservat.
Un eveniment din mai multe pricini, şi toate absolut remarcabile - vă las pe dvs. să le identificaţi.

Anul acesta domnul Sorin Mărculescu a reuşit să ducă la foarte bun sfârşit, şi încă de unul singur, un proiect imens oricum l-ai privi: traducerea în limba română a tuturor operelor în proză ale lui Miguel de Cervantes. Cu ultimul volum apărut, şi care întâmplător e primul scris de Cervantes, se încheie o muncă de vreo trei decenii absolut necesară pentru literele româneşti. Cu mult mai necesară decât, să zicem, Istoria pomenită mai sus. Căci, nu-i aşa, Istoria trece, Cervantes rămâne... Nu-i vorbă are şi aceea un rost, măcar acela de a-l fi făcut pe CTP să mediteze la sintagma „scriitor de ocazie” - aşa cum l-a calificat Manolescul - şi încă e mult spus scriitor.

Nu spun mai mult despre Galateea lui Cervantes şi nici despre domnul Sorin Mărculescu, sunt prea mic pentru o gesta atât de mare. Puneţi mâna şi citiţi.

Nu ştiu dacă mă-nţelegeţi...

Teoria penelistului idealist

2008-12-06T15:00:00.000+02:00

În fine, am tot încercat să mă abţin să scriu despre politichie în ultimele zile, tomna pentru că există o asupra-saturare. Televiziunile care se ocupă 24/7 de acest subiect au ajuns la nişte „subtilităţi” (a se citi tâmpenii) de tot plânsul. Mai ieri ştirea zilei pe suprarealitatea teve era că Boc a mers la masă. Asta până spre seară când Dumitrescul încerca să stoarcă sensul politic din schimbarea ciorapilor Elenei Udrea. Un uşor iz de misoginism sexist şi pornografic pluti neexploatat printre invitaţi - masculi cu toţii. Sensul nu poate fi decât unul singur, vi-l dezvălui acum, păzea: prostul gust, de-o parte şi de cealaltă. Dar nu despre asta e vorba acuma. Că oricum toată lumea-şi dă cu părerea, uite, mă bag şi io cu un fel de interpretare.

Cestiunea arzătoare la ordinea zilei nu mi se pare a fi numele viitorului prim-ministru, ci încăpăţânarea actualului de a rămâne pe mai departe în foncţie. De ce, vă-ntreb, ar vrea un om cu scaun la cap - l-am numit aci pe Tăriceanul - să rămână pe mai departe în scaunul pe care încă îl mai ocupă?

E un „de ce” plin de uimire, pentru că - şi le luăm pe rând - întâi, partidul său e abia al treilea în „preferinţele” alegătorilor, apoi pentru că Băsescul nu-l are la inimă, cum se ştie, şi nu de ieri de azi, şi-n urmă, pentru că urmează, orice s-ar zice, vremi naşpa, şi nu numai pentru noi, pălmaşii, ci mai ales pentru mnealor, boiarii, căci n-a fi deloc uşor a gestiona criza - criza aia care mai ieri era departe de românica rămasă pură şi neîntinată de cele zavistii ocţidentale. Scurt, dacă-ntr-adevăr Tăriceanul e om cu minte, n-ar trebui să-şi dorească ceea ce pare şi susţine că-şi doreşte. I-ar cere-o bunul-simţ - al treilea nu e primul(-ministru) -, psiho/logica - dacă de doi ani o ţine-ntr-o zaveră cu prezidentul, atunci şi următorii ar fi astfel - şi calculul politic - viitorul guvern nu va putea decât să eşueze, deci din opoziţie în patru ani s-ar putea întoarce la guvernare şi-ncă triumfalic.

De ce dar?

Şi dacă...?

Dacă poziţia inflexibilă a liberalilor ţinteşte de fapt altundeva: anume la forţarea unei apropieri între pesede şi pedele? La ce le-ar folosi!? Uite-aci ştiu răspunsul: dacă aceasta este strategia liberală cu adevărat, atunci o coabitare a democrat-liberalilor cu socialiştii ar discredita definitiv poliloghia Băsescului, cu lipici la intelectuali de seamă. Plus că dintr-o singură mişcare, forţând cele două partide să alcătuiască un guvern, le-ar zgudui binişor dignitatea şi electoratul, să-i zicem precum analiştii, „dur” şi ar pregăti drumul pentru un preşedinte, şi apoi guvern, liberal - la vremi probabil mai liniştite.

Dar ce ştiu io? Că doar nu-s analist. Am scris şi io ce mă duce mintea, numa aşa, să nu dorm. Dar nu ştiu dacă pe penelişti îi duce mintea la o aşa inteligentă stratagemă.

Că situaţiunea, cum se vede, nu-i simplă. Cauza e unul singur - Băsescul. Modul lipsit de elasticitate în care a făcut politică, ranchiunele personale pe care le-a iscat şi le-a cultivat, pun partidul lui de refugiaţi financiar într-o poziţie tare incomodă - cine mă vrea, nu-mi place mie, cine-mi place, nu mă vrea. Iar votul nu a asigurat nici pe departe lejeritatea formării guvernului pe care probabil mizau pedeliştii în frunte cu Trăian. Că doar n-a fost referendum, ce dracul.

Oricum o fi să iasă, ce se-ntâmplă acuma nu-i cum zice „distinsul” dom' Năstase - iar infatuarea lui îmi lipsea cum îmi lipseşte piatra la rinichi şi Sandra Brown din bibliotecă - „şah politic”, ci-i sex în grup parlamentar cu perversiuni, pentru că din negocierile astea niciun partid n-a ieşi... cu onoarea nepătată.

Mă-nţelegeţi?

Chiar!?

Cîne e statul?

2008-12-02T18:30:00.020+02:00

Cică „un disident l-a insultat pe preşedintele statului”. De ce? m-am întrebat cu uimire. Doar i-un preşedinte înţelept, minunat, un preşedinte aşa cum ne-am dorit, dar mai ales cum ne-am ales. Cârmaci de-adevărat, nu ca un mai răposat. Doamne fereşte, cum să insulţi mândreţe de preşedinte!? Nu vă uitaţi că-i strâmb şi niţel chior, s-au văzut oameni de stat şi mai suciţi, important e ce-are-n cap şi cât e de hotărât să ne facă să trăim mai bine, nu?

Aşa zicea ştirea de la nu mai ştiu care televiziune, ieri seară. Între timp m-am dumirit ce şi cum. Pomenitul disident l-a numit pe preşedinte „comunist” - dar când dracu a fost asta o insultă pe plaiurile noastre? păi Iliescul ar trebui s-o ţină tot într-un proces de calomnie! -, după care i-a înapoiat tinicheaua pe care Băsescul voia să i-o atârne-n pept. Asta-i partea demnă a întâmplării.

Partea amuzantă începe de la răspunsul, care s-a vrut prompt şi elegant, al numitului preşedinte. A zis mnealui cum că nu el, persoana, dă decoraţiunea cu pricina, ci statul însuşi s-a miluit.

Altfel spus preşedintele s-a vrut inteligent încercând să despartă apele: de-o parte statul, o chestie abstractă carevasăzică, de ailaltă parte, oamenii care, întâmplător, îl conduc sau sunt conduşi de el, lucrează pentru şi-l lucrează. Aşa o fi, nu zic nu, doar că-n problema asta e ca şi cu pădurea: statul nu se vede de funcţionari. Când ai de-a face cu statul, orice-o fi el, te loveşti de funcţionarii lui. Ori funcţionarii statului acestuia-s cum ştiţi, cam ca Băsescu: de cum se pomenesc de partea potrivită a ghişeului îţi dau cu flit, cu tifla sau, ca-n cazul lui Paraschiv, cu tinicheaua-n cap. Vorba aia, cetăţeanul, şi adevărul parcă, umblă cu capul spart (şi cu buzunarele goale, nu mai zic).

Mai e şi o parte greţoasă a întâmplării. Pentru că intelectualitatea prezentă la ţeremonie să-şi ridice colanele şi cavaleriile s-a pus, măre doamne, pe-un aplaudat furtunos, de ziceai că-i grindină de iulie şi alta nu. Şi vezi mneata, nu era prezenţi orişicine, ci taman „vârfurile”: alde Nicolae Manolescul, Radul Beligan, Felicica lui Filip, Pintilie Lucian... şi câţi alţii. De unde se vede că intelectualul, tot intelectual: dă-i o decoraţie, şi-ţi linge şi mâna.

Mă-nţelegeţi?